Deustche Welle: Românii cu cărți proaste la masa de poker a istoriei

Căci se poate câştiga la joc, compensându-se ghinionul cu dibăcia. Totuşi, mulţi par să nu mai creadă în victoria binelui. La peste un an de la alegerea lui Klaus Iohannis în funcţia supremă şi la câteva luni de la revoluţia Colectiv, rămâne mare numărul celor ce continuă să se intereseze cum pot scăpa de inconvenientul de a se fi născut români.

Judecătorul Cristi Danileţ, de pildă, devenit cândva, împreună cu fiica sa, victimă a obscenului program de linşaje mediatice în familie, derulat, din motive politice, de Antena 3, program ajuns recent la un nou apogeu al ticăloşiei prin instrumentalizarea copilului unui jurnalist independent, s-a arătat dezolat. Deşi ar avea, ca şi agresatul ziarist, Dan Tăpălagă, toate motivele să fie mândru de prestaţia sa, omul legii şi-a manifestat „ruşinea şi dezarmarea”.

Îl deconcertase însă nu Antena. Ci solicitarea unui compatriot de a fi lămurit cum se poate invoca legal dorinţa de renunţare la cetăţenie. Era vorba, scrie Danileţ pe Contributors.ro, „de o persoană care nu doar că dorește să plece din țară, ci chiar să uite că a fost vreodată român, poate chiar să uite că există o Românie, să ‘mai aibă legătură cu acest stat mafiot şi corupt’ ”.

Sigur, românii, ca să-l citez pe un expatriat cu o remarcabilă carieră în SUA, sunt după “secole de colonialism otoman…”. Atât şi ar fi fost destul. Or, după cum reliefează româno-americanul Dragoş Paul Aligică, mai sunt şi după „secole de supravieţuire în proximitatea toxică a monstruozităţii despotic-ţarist-bolşevic-totalitare moscovite, plus 50 de ani de experiment social comunist pe viu, fără anestezie în secolul 20, pe fundalul a două încercări de încorporare în ‘spaţiul vital’ germanic”.

La această „materie primă pe care ne-a oferit-o istoria” aş mai adăuga sfertul de veac de „democraţie originală” marca Ion Iliescu şi de ulteriorul fesenism mascat, întrerupt prea succint de accesul la NATO, la UE şi la o incipientă independenţă a justiţiei. Cireaşa de pe tortul greţos al acestor decenii sunt anii de intoxicare şi psihoză colectivă indusă de televiziuni cu program de propagandă securistă. Încât nu e de mirare că mulţi români se confruntă, din clipa în care sunt puşi în situaţia de a opta, cu tentaţia de a miza fie pe atuul fugii, fie pe cartea, perdantă, a fatalismului.

Sunt ispitiţi, ori de câtre ori nu-şi doresc o cioraniană „schimbare la faţă a României” prin extremisn şi renunţare la democraţie, să arunce totul, grămadă, să dea bir cu fugiţii, să se înşurubeze într-o altă realitate, mai suportabilă, pe meleaguri mai libere. De pildă să muncească în occident. Rarisim fenomen românul sau românca din rândul celor tineri, cu oarecari studii, care să nu se fi jucat măcar cu gândul emigrării.

Cum a mutilat acest migraţionism România nu e greu de ghicit. Sluţirea durabilă a ţării o descrie, într-un text publicat pe blogurile Adevarul, Doru Pop. Care deplânge, „catastrofa demografică” a ţării. Una atribuită „războaielor mondiale”, regimului comunist „prigonind elitele, vânzării minoritarilor evrei şi germani” şi „celei de-a treia goliri demografice,…de după 1989″. Şi întrucât în acest exod n-au plecat „infractorii, leneşii sau ignarii”, România ar fi substituit „neamul bun cu neamul prost”, societatea fiind „întoarsă cu fundul în sus” într-atât, încât nicio scăpare n-ar mai fi, potrivit sugestiilor autorului, posibilă.

E oare corect diagnosticul său? Pare că ar fi, parţial, dacă facem abstracţie de eroarea de a da vina pe „cele două războaie”. Primul s-a încheiat cu succesul creării României mari şi îmbogăţirea naţiunii. Abia crimele în masă comise cu prilejul celui de-al doilea, precedate de deceniul antisemit, care le-a pregătit şi deceniile de totalitarism comunist ce le-au urmat, au declanşat, însoţit, subîntins, constituit şi agravat perpetuu catastrofele României. Iar tragedia ei nu s-a încheiat între altele şi pentru că istoria ei adevărată, inclusiv sub ceauşism, continuă să fie cosmetizată, muşamalizată, negată ori trecută sub tăcere, în loc să fie abordată frontal şi onest, iar fărădelegile ei pedepsite de o justiţie nu doar independentă, ci şi, durabil, potentă.

A formula un diagnostic fie şi parţial corect nu implică, în mod necesar, depistarea tratamentului optim. Care, în cazul României, implică o repudiere categorică a oricărui fatalism. Căci în epoca reţelelor de socializare, parte din „neamul bun”, emigrat, poate şi e dispus să revină la matcă. Ori, măcar, să-i fie aproape fie şi numai virtual..

La capitolul diagnostice nefataliste a excelat recent şi preşedintele Klaus Iohannis. Care, într-o manifestare dedicată, la Palatul Cotroceni, românilor din străinătate, a propus, lăudabil, ca „Diaspora să devină o prioritate naţională”, astfel încât „România…să nu irosească preţiosul capital uman”, reprezentat de „concetăţenii noştri din afara graniţelor”. Într-un discurs neobişnuit de amplu, pentru un politician calificat drept „taciturn”, preşedintele a lansat varii constatări şi propuneri salutare, de implicare a diasporei şi a expertizei ei în treburile cetăţii. Şeful statului a regretat, că „prea puţini români (emigraţi) au planuri concrete” de repatriere, dar s-a bucurat că „sunt importanţi factori de influenţă în ţările gazdă”.

Ce a omis însă, din păcate, să regrete preşedintele, în prea lunga sa cuvântare, e legea sinistră a reprezentării ridicol de parcimonioase, în parlament, a românilor de afară. Lege, pe care a semnat-o el însuşi, fără obiecţii notabile, în vara anului trecut.

Când vor trece românii de la brain drain la brain gain? Atunci când, realmente liberi şi respectaţi, îşi vor fi cucerit dreptul la adevăr şi vor face dreptate. Când, înţelegându-şi istoria, locul şi rolul în concertul globalizat al naţiunilor libere, oamenii vor reuşi să-şi reseteze clasa politică, astfel încât de la vârf la talpa ţării să dispară ceea ce Andrei Pleşu, altă victimă a linşajelor marca Antene, califica drept „obscenitatea publică”.

Vor intra atunci în posesia acelor atuuri indispensabile unei naţiuni care, dotându-se cu instituţii şi repere morale puternice, îşi conferă, prin ele, şansa de a deveni imbatabilă la masa de joc a istoriei.