Deutsche Welle: Va mai fi limba română peste o sută cincizeci de ani?

Istoricul Lucian Boia a publicat recent un text despre cacofonie și despre epidemia lui ca și, care s-a bucurat de un succes foarte mare. Pe bună dreptate. Micul său studiu explică cu mult umor sursa erorii și a rătăcirilor și prea puține lucruri ar fi de adăugat.

Totuși am insista asupra unui singur aspect. Lucian Boia observă că ”oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală.” Într-adevăr, aceasta este observația cea mai importantă din punct de vedere sociologic. În treacăt fie zis, l-am surprins și pe prim-ministrul Dacian Cioloș manifestând aceeași grijă ”delicată” pentru evitarea scatologiei. Fenomenul e cuprinzător și nu face nicio discriminare politică. Singurii oameni care înțeleg eroarea și care se arată oripilați de acest simptom sunt cei cu oarecare cultură umanistă. Și nu neapărat pentru că ar ști grecește, ci pentru că, având o mai largă cunoaștere a limbii vorbite și a celei scrise, au înțeles că incidența silabelor ca, co este frecventă și nu conține nimic supărător din punct de vedere fonetic. G. Călinescu, spre exemplu, are multe asemenea ”cacofonii” în ”Istoria literaturii…”. Asta ca să recurgem la argumentul autorității. Iar dacă vorbitorii au și puțină cultură clasică (greacă și latină) atunci cu atât mai bine.

Prin urmare e vorba de incultură, dar nu de orice incultură, ci de neglijarea dramatică și pe scară largă a studiilor umaniste. Încă din epoca Ceaușescu studiile umane decăzuseră în beneficiul studiilor tehnice și tehnologice, iar după 1989 s-a produs o și mai mare degradare. De ce oare? De ce odată cu căderea comunismului și abandonarea furorii industrialiste nu a fost restaurată în demnitatea ei mai veche cultura umanistă? A fost recuperată memoria istoriei contrafăcute, au fost restituite proprietățile funciare, casele și fabricile naționalizate, dar nu și orele de limbă română și limbi clasice. Culmea până și studiile de inginerie au decăzut, dar cultura limbii nu a mai fost recuperată.

Am mai scris aici despre aceste lucruri cu ocazia zilei oficiale a limbii române (”Fantoma esperanto bântuie lumea”), încercând să arătăm că incultura lingvistică nu e nici ea o veritabilă cauză, ci, la rândul ei, un simptom al globalizării. ”Cauza – spuneam vorbind despre greșelile de vorbire – e mai profundă și stă într-o deplasare de accent de pe valorile autohtone pe cele europene sau globale. În subconștientul vorbitorului se produce o mutație de perspectivă care lasă norma locală pe un plan secundar. Discursul lui vizează universalul (globalul), norma transnațională, ceea ce provoacă o relaxare a gramaticii locale. Din punctul său de vedere corectitudinea sau rigoarea expresiei în limba română sunt mai puțin importante.”

Așa se explică de ce un fost comisar european, devenit între timp prim-ministru, manifestă la rândul său o parte din slăbiciunile depre care vorbim aici. Niște naționaliși acerbi ca Adrian Păunescu sau C.V Tudor nu ar fi făcut aceste greșeli, dar ei se plasaseră din punct de vedere politic la o extremă nocivă și trăgeau, în plus, după ei câte o biografie lipsită de onoare. Comparația ni se pare cu adevărat relevantă, deoarece pune în lumină faptul că limba ca fapt social și, în general, cultura vernaculară nu sunt desprinse de politic, participând activ la coagularea doctrinelor. Naționaliștii vorbesc, în principiu, mai bine românește decât internaționaliștii, deși decăderea dramatică a culturii umaniste din ultimele decenii a produs un naționalism românesc perfect incult, de care generația unui C. V. Tudor sau George Pruteanu s-ar simți rușinată.

Totuși problema politică a relației dintre națiune și lumea globală continuă să se pună. Căci, așa cum spuneam mai demult, nu vom înțelege de ce un om instruit ignoră gramatica limbii române fără să admitem că este antrenat, laolaltă cu mulți alții, de acest spirit global menit să disloce oamenii din formele lor tradiționale de existență. Ca să reziste, limba română are nevoie de o cultură locală, una deschisă către lume, integrată în circuitul larg, dar capabilă totuși să-și genereze propriile criterii de evaluare. O limbă care nu vehiculează valori proprii se va degrada tot mai mult și va tinde să fie înlocuită în cele mai multe situații. Sau, cu alte cuvinte, ar fi nevoie cum ar spune H.- R. Patapievici de o ”piață a ideilor” și în general de o piață locală de carte în toate domeniile. Dar aceasta nu mai este pur si simplu o chestiune de administrare culturală, ci una de politică generală.

Există astăzi o categorie restrânsă de intelectuali europeiști, anti-naționaliști declarați, care vorbesc o elegantă limbă română și care vituperează neîncetat greșelile de limbă sau țâfna localistă dublată de incultură (ca Lucian Boia în textul citat). Problema acestui strat subțire și prețios este că e prins într-o aporie politică: fiind anti-naționalist, ezită să asume un program educațional axat mai strâns pe valorile naționale de teama recăderii în local și folclorism. Dacismul e deja zațul cel mai de jos. Dar poziția aceasta e instabilă și greu de susținut, forțele principale care propulsează societatea pretinzând o alegere mai clară într-o parte sau alta. Din punct de vedere politic e infructuos să ceri cultivarea unei frumoase limbi românești și totodată să te menții pe poziții globaliste.

O parte semnificativă a elitei culturale din vechea generație pare să nu vadă această dificultate continuând să persevereze într-o utopie. Dacă limba română nu te ajută să faci carieră europeană și globală în niciun domeniu, atunci toate îndemnurile oricât de spirituale ar fi ele sunt de prisos. Iar mai grav este că o carieră locală nu mai interesează pe cei ambițioși. De pildă unii dintre actualii miniștri și-au luat concediu fără plată de la Comisia Europeană unde speră să se întoarcă. Sună trivial, dar e un fapt decisiv. Limba este un fapt de societate și dacă societatea ”distinsă” se mută în altă parte, atunci se mută odată cu ea și distincția expresiei.

Lucian Boia se întreba pe un ton dramatic: ”Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi”. Fără să privim atât de departe, putem anticipa (cu strângere de inimă) că peste o sută cincizeci de ani, româna va mai fi cu siguranță și va fi vorbită de zeci de milioane de români răspândiți în toată Europa, dar va regresa, cel mai probabil, în stadiul de limbă orală a vieții de familie, așa cum va fi fost valaha în Ardealul secolelor premoderne. De altfel, pe când se scria în latinește, Evul Mediu era plin de asemenea idiomuri.