DEUTSCHE WELLE: GREȘELILE BERLINULUI

Angelei Merkel i se reproşează în aceste zile câte şi mai câte. I se atribuie mai multe inadecvări decât oricând în trecut. Unele dintre cele mai aspre critici i se adresează nu din estul Europei, ci de la Paris ori München şi din centralele partidelor creştin-democrate şi conservatoare care-i constituie familia politică.

Dar cât de justificate, îndreptăţite şi legitime sunt, oare, aceste critici? Nu e cazul să inventăm roata şi să descoperim America spre a răspunde la această întrebare. Experienţa istorică e edificatoare. La fel sunt logica şi o judecată politică sobră. Cu ajutorul lor se poate înţelege lesne cum de s-a ajuns ca Berlinul să introducă verificări la frontierele Schengen. Şi ca Germania să se vadă nevoită să facă faţă unui cor tot mai strident şi unui set tot mai serios de critici nu atât din rândul „duşmanilor”, ci din tabăra celor mai apropiaţi parteneri politici interni şi externi ai Angelei Merkel.

Astfel, şeful Comisiei de Politică Externă al Parlamentului European, creştin-democratul german Elmar Brok, a ţinut să releve că „am reacţionat tardiv” la criza refugiaţilor. Şi că Ungariei nu i se poate atribui „vina integrală a violenţelor declanşate, în parte, de traficanţii de oameni, la frontierele ei”.

„Afirmând, marţea trecută, că orice sirian care ajunge în Germania are dreptul de a solicita azil”, Angela Merkel ar fi ispitit „alte mii de refugiaţi să se dea pe mâna unor traficanţi, înrăutăţind şi mai mult o situaţie rea deja”, declară, în publicaţia The Spectator, comentatorul britanic James Forsyth. Potrivit lui, Merkel ar fi luat „o decizie iresponsabilă”. Una care, „mai mult decât oricare alta, adoptată de politicieni europeni în ultimii ani, va amplifica suferinţele umane” şi povara (imigraţionistă) a Europei şi „va îngreuna refacerea Siriei după încetarea luptelor”, oferind „victoria teroriştilor ISIS(după cum a avertizat premierul francez Fabius, „dacă toţi aceşti refugiaţi vin în Europa…”

Nu doar centrul şi răsăritul ori centrul ex-comunist al Europei, precum şi Marea Britanie împărtăşesc, fără doar şi poate, criticile editorialistului britanic ori ale premierului socialist francez, ci şi Franţa conservatoare. Care, fie şi sotto voce, îşi exprimă perplexitatea iscată de o Angela Merkel văzută în postura de autor al celei mai grave gafe din prodigioasa sa carieră politică. Una dând multă apă la moara extremismului xenofob reprezentat de Frontul Naţional al Marinei Le Pen, principala concurenţă şi ameninţare politică la adresa forţelor franceze de centru-dreapta.

Or, în mod cert, arătându-se, împreună cu bună parte din compatrioţii ei, deschisă în faţa suferinţelor refugiaţilor, Angela Merkel şi-a manifestat aderenţa la valorile europene. Care, indiscutabil, reclamă acordarea dreptului la azil celor prigoniţi. Dar lasă de dorit modul unilateral în care cancelara a gestionat criza. Fiindcă, sigură de susţinerea unor largi segmente ale naţiunii germane, Merkel a optat pentru a nu ţine seama de aprehensiunile şi obiecţiile partenerilor Berlinului şi de capacitatea lor de a se raporta în spiritul valorilor europene la exodul actual.

Nici pericolul terorismului islamist pe care l-ar implica acest aflux de musulmani, nici teama iscată în imaginarul colectiv al multor europeni de acest risc, ori ameninţarea ca forţe extremiste din interiorul sau din afara UE să profite de ele n-au figurat suficient în calculul politic al şefei executivului berlinez. În schimb, Germania a insistat şi insistă în continuare asupra imperioasei nevoi de solidaritate europeană. O face pe drept cuvânt. Dar şi partenerii cancelarei consideră că au dreptate să-i reproşeze că reclamă această cooperare doar când îi convine, periclitând, concomitent, însăşi Uniunea Europeană, care este temeiul oricărei solidarităţi.

Cum s-a ajuns aici? Lăsată de aliaţii ei europeni mai puţin viguroşi, economic, într-o poziţie solitară, în prim planul politicii europene, Merkel s-a văzut luată prin surprindere de o criză acută, derulându-se într-o viteză nebănuită şi, ca atare, extrem de angoasantă. Obligată să ia o decizie rapidă în condiţiile în care stilul ei este temporizarea, Merkel pare, în ecou, să se fi panicat. Considerându-se nevoită să hotărască de una singură să opteze nemijlocit pentru calea optimă de a dezamorsa criza a preferat, din motive istorice, germane, dublate de raţiuni politice, psihologice şi demografice, interne, să reacţioneze în baza unor valori certe, valabile. La subita provocare reprezentantă de necesitatea absorbiţiei unei mase nelimitate de imigranţi a dat frâu liber unui entuziasm umanist fără egal şi fără precedent. Dar a făcut-o unilateral. Şi s-a fript.

Căci afectele nu ţin loc de luciditate. Germania părea să-şi cunoască bine propria istorie. După catastrofa nazistă, elita culturală germană şi-a avertizat în repetate rânduri elita politică să prevină cu grijă orice viitor cataclism, evitând s-o mai apuce vreodată pe un drum solitar, izolat de cel pe care păşesc aliaţii din restul familiei democraţiilor occidentale. Or, tocmai la acest capitol, sensibil, al tentaţiei de a se purcede, dintr-o percepţie fermă că s-ar face bine, pe faimosul „Sonderweg”, pe o cale specială, solitară, pare să se fi greşit grav.

Simultan, s-au neglijat serios factori diverşi. De pildă capacitatea Rusiei de a crea din te miri ce probleme Occidentului. S-a călcat strâmb apoi, neţinându-se cont de imperativul pacificării zonelor de provenienţă ale refugiaţilor, precum şi de obiectivul asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare taberelor lor în ţările din vecinătatea focarelor de conflict.

În fine, s-a eronat încălcându-se logica (reclamând ca refugiatul să fie considerat imigrant economic dacă traversează graniţe dincolo de prima ţară în care a fugit de prigoană) şi anemiindu-se normele, acordurile şi instituţiile europene. E cert că toate aceste erori vor impune Berlinului rectificări politice de amploare. Şi nu e exclus să-i reclame unei cancelare altminteri remarcabile, pe care azi o critică mulţi în exces, un preţ politic piperat.