de Silvia Uscov, avocat
Am ajuns, cred, într-un punct destul de straniu al vieții publice românești. Ani întregi ne-am plâns, pe bună dreptate, că prea mulți oameni ajung în funcții publice fără pregătirea, competența sau anvergura necesare. Am râs amar de diplome îndoielnice, doctorate plagiate, facultăți făcute doar pentru o hârtie și personaje care ocupau poziții pentru care, într-un sistem meritocratic, probabil nu ar fi trecut nici măcar de prima selecție. Numai că acum pare că am trecut într-o etapă și mai sofisticată a problemei. Avem și oameni care au fost la școală. Care au citit. Care înțeleg, probabil, foarte bine diferența dintre adevăr și fals, dintre expertiză și părere, dintre o politică publică serioasă și o poveste virală de pe Facebook sau TikTok. Și care, cu toate acestea, din dorința de putere, aleg să spună exact ceea ce cred că vrea să audă mulțimea.
Iar asta mă face să mă întreb ce este, de fapt, mai periculos pentru o societate: politicianul nepregătit, care nu știe, sau politicianul pregătit, care știe, dar preferă deliberat să se comporte ca și cum n-ar ști? Primul este limitat de propria incompetență. Al doilea își sacrifică în mod conștient competența pentru popularitate. Și cred că al doilea fenomen este mult mai greu de reparat. Nu pentru că omul fără facultate ar fi, prin definiție, mai puțin inteligent. Evident că nu este. Există oameni fără studii superioare cu enorm de mult bun-simț și există oameni cu doctorate cărora nu le-aș încredința administrarea unei scări de bloc. Problema apare când transformăm ignoranța în virtute și competența în defect. Când expertul devine „elitist”, omul care spune „nu știu, trebuie să verific” devine slab, iar cel care are certitudini despre geopolitică, medicină, economie, energie, NATO, vaccinuri, justiție și fizică nucleară după trei videoclipuri văzute într-o seară devine „vocea poporului”.
Eu am crescut cu o expresie pe care am auzit-o de nenumărate ori și care mi-a rămas în minte: „Să spună ceva și Nea Ion, că și el e om.” Și, în sensul ei profund, expresia este cât se poate de democratică și de sănătoasă. Sigur că Nea Ion trebuie să vorbească. Sigur că trebuie ascultat. Sigur că este om, cetățean, contribuabil, alegător, iar problemele, nevoile și experiența lui contează la fel de mult ca ale oricui altcuiva. Numai că, undeva pe drum, am făcut un salt periculos de la „să spună ceva și Nea Ion, că și el e om” la „ce spune Nea Ion despre orice subiect trebuie să cântărească la fel de mult ca ceea ce spune omul care a studiat acel subiect 20 de ani”. Iar acestea sunt două lucruri complet diferite. Dreptul de a vorbi este egal. Dreptul de a vota este egal. Demnitatea este egală. Competența, însă, nu este și nici nu poate fi.
Problema devine cu adevărat gravă atunci când politicianul educat începe să alerge după Nea Ion. Nu să îl asculte, ceea ce este firesc și obligatoriu într-o democrație, ci să îl lingușească. Când nu mai încearcă să conducă, ci doar să urmărească. Când nu mai explică o realitate complicată, ci o simplifică până când încape într-un slogan. Când nu mai contrazice o minciună pentru că este minciună, ci verifică mai întâi câte voturi ar putea pierde dacă spune adevărul. În acel moment nu mai vorbim doar despre populism, ci despre capitularea competenței în fața zgomotului. Și mă întreb foarte serios cum își mai motivează astăzi un părinte copilul să învețe. Ce îi spune? Citește. Învață. Muncește. Fă-ți o profesie. Învață să argumentezi. Verifică sursele. Acceptă că lumea este complicată. Nu vorbi cu certitudine despre lucruri pe care nu le cunoști. Foarte bine. Și apoi copilul deschide telefonul și vede că omul care vorbește cel mai tare, care simplifică cel mai brutal și care inventează cea mai spectaculoasă conspirație poate ajunge să modeleze agenda publică. Iar politicianul cu școală îl urmărește atent, pentru că acolo sunt voturile. Atunci care mai este recompensa socială pentru competență?
Aceasta mi se pare una dintre marile probleme ale României de astăzi: nu simplul fapt că există ignoranță. Ignoranță a existat întotdeauna și există în toate societățile. Problema este că tehnologia i-a oferit microfon, algoritmul i-a oferit audiență, iar politica începe uneori să-i ofere legitimitate. Nea Ion al copilăriei mele trebuia ascultat pentru că și el era om. Nea Ion al epocii social media riscă să devină, în aceeași după-amiază, epidemiolog, economist, specialist în geopolitică, constituționalist, strateg militar și expert în energie. Nu pentru că ar avea mai multe cunoștințe, ci pentru că are mai multă certitudine. Iar certitudinea fără competență se vinde extraordinar de bine în social media. Este simplă, liniștitoare și spectaculoasă. Expertiza, în schimb, vine aproape întotdeauna cu nuanțe, cu limite, cu probabilități și cu acel nepopular „depinde”. Internetul recompensează prima categorie. Realitatea, din păcate, funcționează după regulile celei de-a doua.
Platon surprinde extraordinar de bine problema în Republica, prin celebra alegorie a corabiei. Socrate descrie o navă pe care oamenii se luptă între ei pentru a pune mâna pe cârmă, deși nu cunosc cu adevărat arta navigației, în timp ce omul care ar avea cunoașterea necesară conducerii navei ajunge să fie considerat inutil. Metafora nu trebuie transformată într-un argument împotriva democrației și nici într-o afirmație simplistă potrivit căreia „majoritatea este proastă”. Este, însă, o observație extrem de actuală despre diferența dintre dorința de a conduce și competența de a conduce. Democrația ne spune cine are legitimitatea de a guverna. Nu ne spune că expertiza încetează să existe sau că toate opiniile devin egale din punct de vedere factual numai pentru că toate voturile sunt egale.
Aici cred că trebuie făcută o distincție pe care am început să o pierdem. Voturile sunt egale. Demnitatea oamenilor este egală. Drepturile lor sunt egale. Dar competențele nu sunt egale și nici nu ar trebui să pretindem că sunt. Dacă am nevoie de o operație, nu fac un sondaj pe Facebook ca să decid unde trebuie făcută incizia. Dacă proiectez un pod, nu stabilesc formula de rezistență prin referendum. Dacă trebuie să decid politica monetară a unei țări, nu întreb ce variantă primește cele mai multe inimioare pe TikTok. Și atunci nici politica publică nu ar trebui construită exclusiv după emoția care strânge cele mai multe like-uri într-o anumită săptămână. O societate democratică are nevoie de participare populară, dar are nevoie în egală măsură de instituții competente, de administrație profesionistă, de expertiză și de lideri capabili să distingă între ceea ce este popular și ceea ce este corect.
Aristotel adaugă o dimensiune la fel de importantă. În Politica, distincția fundamentală dintre formele corecte de guvernare și formele lor deviate este legată de scopul în care se exercită puterea: guvernarea legitimă trebuie să urmărească interesul comun, în timp ce formele deviate ajung să servească interesul particular al celor care conduc. Poate că tocmai aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des în România. Nu doar „ce vrea majoritatea astăzi?”, nu doar „ce prinde bine electoral?” și nici „ce ne arată sondajele că trebuie să spunem?”, ci ce servește, pe termen lung, binele comun. Pentru că politica serioasă presupune uneori să-i spui alegătorului și ceea ce nu vrea să audă. Să-i spui că o conspirație rămâne conspirație chiar dacă are un milion de distribuiri. Că economia nu poate fi administrată prin sloganuri. Că dreptul internațional nu se modifică în funcție de comentariile de pe Facebook. Că medicina nu se decide prin vot popular și că securitatea națională nu este divertisment. Realitatea nu negociază cu preferințele noastre.
Democrația nu înseamnă pur și simplu dominația numerică a majorității asupra minorității. Într-o democrație liberală există instituții, drepturi, limite ale puterii, protecția minorităților și contraponderi tocmai pentru ca voința majorității să nu devină arbitrară. De aceea mă preocupă și o altă minoritate, despre care vorbim poate prea puțin: oamenii care au încă reflexul competenței. Cei cărora le este rușine să vorbească despre ceva ce nu cunosc. Cei care citesc înainte să aibă o opinie. Cei care verifică înainte să distribuie. Cei care acceptă posibilitatea de a se înșela. Cei care și-au petrecut ani întregi construind o profesie și care descoperă acum că, în arena publică, prudența lor intelectuală valorează uneori mai puțin decât certitudinea absolută a cuiva care tocmai a descoperit subiectul aseară. Dacă acești oameni ajung să se retragă din spațiul public fiindcă nu mai suportă vacarmul, pierderea nu este a lor. Este a societății.
De aceea nu cred că soluția este mai puțină democrație și cu atât mai puțin disprețul față de oamenii cu mai puțină educație formală. Soluția este o democrație mai matură și o clasă politică suficient de serioasă încât să nu confunde respectarea cetățeanului cu lingușirea lui. A respecta un om nu înseamnă să-i confirmi orice prejudecată doar pentru că vrei votul lui. Uneori forma supremă de respect este să-i spui: aici nu ai dreptate, acestea sunt datele, acestea sunt consecințele și acesta este motivul pentru care decizia trebuie să fie alta. Liderii adevărați ascultă societatea, dar nu confundă ascultarea cu obediența față de cea mai zgomotoasă parte a ei. Reprezentarea democratică nu înseamnă reproducerea fiecărei emoții populare, ci transformarea intereselor legitime ale oamenilor în politici publice raționale.
Poate că aici se află adevărata întrebare pentru următorii ani. Vom ajunge să-l punem, metaforic vorbind, pe Nea Ion ministru, președinte, medic, general, economist și judecător doar pentru că algoritmul ne spune că opinia lui produce engagement? Sau vom avea lideri care îl ascultă pe Nea Ion, îi respectă problemele, îi reprezintă interesele, dar care au în același timp curajul să-i spună când greșește? Lideri care nu se rușinează de competență, care nu mimează ignoranța pentru popularitate și care nu consideră educația un handicap electoral? Pentru că încep să cred că problema României nu mai este doar că am avut prea mulți oameni nepregătiți la putere. Problema mult mai gravă ar fi să ajungem să avem oameni pregătiți la putere care, pentru a ajunge acolo sau pentru a rămâne acolo, decid să se comporte ca cei nepregătiți.
Iar noi, ceilalți, cei care încă mai credem că trebuie să citești înainte să vorbești, să verifici înainte să acuzi, să înțelegi înainte să decizi și să te îndoiești înainte să proclami adevăruri absolute, nu cred că avem voie să ne retragem scârbiți pe margine. Poate că tocmai aceasta ar fi victoria finală a antiintelectualismului: nu să-i convingă pe toți, ci să-i facă pe cei competenți să tacă.
Eu încă sper că România poate trece peste acest val. Dar pentru asta trebuie să reabilităm câteva lucruri care au devenit aproape indecente în discursul public: competența, măsura, îndoiala, buna-credință, educația, argumentul și ideea de interes național dincolo de următoarele alegeri. Și, poate cel mai important, să ne întoarcem la sensul sănătos al expresiei cu care am crescut: da, să spună ceva și Nea Ion, că și el e om. Să-l ascultăm. Să-l respectăm. Să-i apărăm dreptul de a vorbi și de a vota. Dar să nu ajungem să credem că, pentru a-l respecta pe Nea Ion, trebuie să-l declarăm expert în toate și să punem statul să meargă după indicațiile lui.
