Despăgubiri record într-un proces de media care o implică pe vicepremierul Gheorghiu: Pumn in gura presei?

O decizie a Tribunalului București readuce în prim-plan o temă sensibilă pentru democrație: echilibrul dintre protejarea reputației oamenilor și libertatea presei. Instanța a obligat România TV și mai mulți jurnaliști ai postului la plata unor despăgubiri uriașe care depășesc trei milioane de lei, în urma unor emisiuni considerate defăimătoare la adresa asociației „Dăruiește Viața” și a fondatoarelor acesteia, vicepremiera Oana Gheorghiu și oengista Cristina Uscatu. Cele mai mari despăgubiri la care presa post-decembristă a fost vreodată condamnată și care ridică o întrebare legitimă, în opina noastră: e o despăgubire corectă sau un pumn băgat în gura presei?

Concret, Asociația ”Dăruiește Viața” urmează să primească 500.000 de lei de la fiecare dintre România TV, Victor Ciutacu, Ioan Korpos și Liviu Alexa. Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu vor primi câte 250.000 de lei de la aceeași parte. Jurnalista Iosefina Pascal a fost obligată la sume mai mici, dar tot foarte mari per ansamblu: 50.000 de lei pentru asociație și câte 25.000 de lei pentru cele două fondatoare, cca.20.000 de euro. Chiar dacă decizia nu este definitivă, dimensiunea acestor daune atrage atenția prin proporții — fiind cele mai mari acordate într-un astfel de caz în România postcomunistă.

Desigur, nimeni nu contestă că presa poate greși, uneori grav, și că excesele trebuie sancționate. Campanii agresive, titluri senzaționaliste, afirmații neverificate sau atacuri personale repetate pot produce daune reale. Emisiunile incriminate de la România TV – cu titluri precum „O nouă anchetă despre mafia carității” sau acuzații de „șantaj la Ministerul Sănătății” – par să fi trecut cu mult dincolo de limita unei critici legitime.

Însă chiar și așa apare o întrebare legitimă: unde se termină sancțiunea firească și unde începe operațiunea de intimidare?

Jurisprudența CEDO este extrem de relevantă și aproape direct aplicabilă cazului RTV. Piatra de temelie în această materie este că orice despăgubire acordată într-un proces de defăimare trebuie să fie proporțională cu prejudiciul real suferit. Curtea a formulat acest principiu cu claritate în cazul de referință Tolstoy Miloslavsky v. Regatul Unit (1995), unde a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru defăimare trebuie să păstreze o relație rezonabilă de proporționalitate cu prejudiciul adus reputației și a constatat o încălcare a Articolului 10 tocmai din cauza mărimii despăgubirilor.

CEDO a dezvoltat consistent conceptul de ”chilling effect”, adică efect de îngheț asupra libertății de exprimare. Curtea a considerat că despăgubiri nerezonabil de ridicate în cazurile de defăimare pot avea un efect inhibitor asupra libertății de exprimare și, prin urmare, trebuie să existe garanții interne adecvate pentru a evita acordarea unor despăgubiri disproporționate.

Relevant pentru cazul RTV este și faptul că acordarea unor despăgubiri împotriva unui jurnalist și a postului de televiziune care îl angajează ar putea împiedica în mod serios contribuția presei la dezbaterea unor chestiuni de interes public și nu ar trebui avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice.

Practic, CEDO nu doar tolerează, ci chiar încurajează indirect despăgubirile simbolice. În democrațiile consolidate, există demult această abordare: politicienii și persoanele publice aleg de multe ori să solicite despăgubiri simbolice, tocmai pentru a transmite că scopul procesului este restabilirea adevărului, nu sancționarea financiară drastică a presei.

În practică, despăgubiri de asemenea nivel ca în cazul RTV pot avea un efect devastator nu doar asupra instituțiilor media, ci și asupra jurnaliștilor ca persoane fizice, din nou cazul celor de la RTV ori al Iosefinei pascal. Riscul este ca astfel de sentințe să devină, indiferent de intenție, un instrument de descurajare a investigațiilor și a criticii, mai ales într-un climat deja tensionat între presă și putere.

Discuția devine cu atât mai delicată atunci când persoanele vizate de atacuri mediatice ajung ulterior în poziții publice importante. De pildă, una dintre fondatoarele „Dăruiește Viață”, Oana Gheorghiu, a devenit în timpul procesului vicepremier. Fapt care ridică, din nou, întrebarea: cât de profund a fost impactul real al acelor atacuri, dacă parcursul public nu a fost afectat în mod vizibil, ba chiar dimpotrivă, am spune? Calitatea de figuri publice a reclamantelor impune, conform CEDO, un prag mai ridicat de toleranță față de critică.

Cazul RTV ar putea deveni cel de al doilea val post-decembrist împotriva presei, cu niște consecințe grave. Primul a fost declanșat în 1997, cînd proaspăt numitul ministru al Justiție, liberalul Valeriu Stoica, a dat o OUG care a eliminat aproape complet taxele de timbru și judiciare în procesele de calomnie, iar urmarea a fost un val imens de procese contra jurnaliștilor, care au început să adaste în instanțe termene lungi, adesea pentru vini imaginare.

Se cunoaște cazul unui nebun care în acea perioadă a deschis procese concomitent Parlamentului, Guvernului, Președintelui și cam tuturor marilor redacții de presă, pentru un motiv imaginar. Sigur că asemenea procese aiuritoare se încheiau în favoarea ziariștilor, dar povestea se putea întinde pe luni și ani, reclamau costuri cu avocații și prezențe fizice în sălile de tribunal. Ulterior, la presiunile organismelor internaționale, OUG-ul lui Stoica a fost abrogat, dar efectele au au fost o puternică autocenzură a presei și un mare pas înapoi pentru multă vreme în ce privește libertatea de exprimare.

Cazul de față nu are încă o soluție definitivă. Dar el deschide o dezbatere necesară: cum protejăm reputația fără a sufoca libertatea de exprimare? Iar răspunsul, probabil, nu ține doar de instanțe, ci și de o cultură democratică în care responsabilitatea și proporționalitatea ar trebui să meargă mînă în mână. (de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics)