După ce diplomatul, publicistul, dramaturgul Eugen Șerbănescu a fost achitat pe fond cufapta nu există – considerată în cultura juridică drept „regina achitării” – , pentru o fantasmagorică acuzație de abuz în serviciu, perpetuată de Direcția Națională Anticorupție timp de 9 ani de zile, și un „prejudiciu” inexistent în actele contabile de 24 de milioane de lei, procurorii au făcut un apel răzbunător și ridicol. Au cerut, nici mai mult, nici mai puțin, ca sentința pronunțată de Tribunalul București să fie desființată, iar Dosarul să fie retrimis înapoi spre rejudecare, la tribunal, fabulând că judecătorul ar fi motivat „insuficient”, deși motivația efectivă numără 40 de pagini, din 120 ale întregului document.
Acest flagrant abuz de drept, care frizează patologicul dat fiind că speța se află de trei ani în prescriere, vine să se adauge lungului șir de abuzuri halucinante pe care DNA – specializată în a trimite oameni nevinovați în judecată pentru a le strica deopotrivă cariera și viața – le-a conceput împotriva lui Eugen Șerbănescu încă de pe vremea lui Kövesi, favorita lui Băsescu, al cărui ginere a declanșat toată mascarada.
Corpul de Control al lui Ponta, trimis în 2014 la Centrul Național al Cinematografiei, a descoperit un contract oneros de asistență juridică în valoare de 300.000 de euro, plus comision de succes pentru speța inventată de recuperare în justiție a creditelor fără dobândă aflate în derulare contractuală normală, între Pricop și succesorul lui Șerbănescu la directoratul CNC, Kogălniceanu. Cu care Pricop avea o relație patrimonială de „împrumut” de bani. Mai precis, Kogălniceanu l-a angajat pe banii statului, pentru „asistență juridică”, pe Pricop, care în privat, pe hârtie, îi datora 90.000 de lei.
Nu se știe dacă Băsescu a sunat-o pe Kovesi să-i salveze ginerele, pasibil de participație la corupție. Dar se știe că procurorul Uncheșelu Jean, omul de taină al lui Kovesi, a început cercetarea „in rem”. Tandemul Pricop-Kogălniceanu a fost băgat „sub preș” și făcut uitat. În schimb, după 3 ani, în 2017, fostul director Eugen Șerbănescu, care era consul general la Bologna din 2013, a fost declarat „suspect” de abuz în serviciu de procuroarea Călărașu Valina, pe tema elucubrantă a „filmelor întârziate” – și rechemat în țară.
Astfel a apărut fantasmagoria recuperării în justiție a creditelor pe motiv de întârzieri calendaristice, survenite din cauze obiective în faza de finalizare a filmului. Adică DNA a eludat speța de posibil conflict de interese Pricop-Kogălniceanu, cu „bani împrumutați” privat vs. contract la stat, dar i-a preluat narativul himeric, inventat pentru un onorariu de 300.000 de euro anual și un comision de 5 la sută, pe care l-a îndreptat împotriva lui Șerbănescu.
Niciun alt membru al conducerii instituției – Consiliul de Administrație, jurii, director economic, auditor intern etc – nu a fost cercetat. După cum nici succesorii lui Șerbănescu – Kogălniceanu, Mitran – nu au fost anchetați, deși e clar că, dacă ar fi fost vorba de prejudiciu, el nu se putea produce decât pe vremea succesorilor, Șerbănescu plecând din instituție cu mult înainte de a se atinge marja de 5 ani în care o eventuală datorie se transformă în prejudiciu. Dar cei de la DNA, în frunte cu Kovesi, pentru a-și justifica salariul de mii de euro și a raporta succesul „luptei anti-corupție” – călcând în picioare și lege, și Cod Fiscal, și orice –, aveau nevoie, fie și cu riscul de a se face public de râs, de un „scalp”, de un consul general „corupt”, nu de niște directorași amărâți.
Ulterior, după plecarea lui Kogălniceanu și rezilierea contractului cu Pricop, CNC a trimis adresă la DNA că nu are niciun fel de prejudiciu și nu trebuie să recupereze în Justiție niciun fel de credit. Consiliul de Administrație însuși a stins cele câteva procese-fantomă începute de tandemul Pricop-Kogălniceanu, dar Șerbănescu a continuat să fie urmărit penal. După logica de neînțeles a procurorilor DNA, în timp ce Consiliul de Administrație – care, pe bună dreptate, a închis procesele-fantomă – a primit NUP, Eugen Șerbănescu – care, tot pe bună dreptate, nu le-a pornit – a fost transformat în inculpat și trimis în judecată. Operația s-a făcut în 2020, cu aprobarea pentru „temeinicie și legalitate” a procurorului Nistor Călin, Rechizitoriul fiind întocmit și semnat de numitul procuror Stroie Ștefăniță.
În dosarul de 15 volume trimis la tribunal, DNA prezenta un construct penal fantasmagoric,în care depășiri de termene calendaristice în procesul de finalizare și exploatare a filmului erau echivalate – fără ca legea să prevadă așa-ceva – cu prejudicii financiare egale chiar cu întreaga finanțare a filmului, ca și când banii s-ar fi evaporat sau ar fi fost delapidați, iar nu cheltuiți corect, cu bonuri și facturi, pentru producția filmelor în cauză.
Sub această mistificare penală penibilă, realitatea factuală, din teren, era alta: toți banii s-au transformat în film, toate cele 40 de filme înregistrate cu întârzieri (unele adevărate, altele măsluite și ele în Rechizitoriu) au fost realizate, 35 dintre ele au luat premii și mențiuni internaționale, 10 filme intrând deja în patrimoniul CNC, restul aflându-se și astăzi sub contract de exploatare și returnare de credit între CNC și producătorii respectivi.
Călcând realitatea în picioare și inventând o altă „realitate”, paralelă, procurorii de Kafka de la DNA au formulat elucubrația că „din prima zi de întârziere calendaristică a depunerii filmului până în ultima zi de directorat al lui Eugen Șerbănescu la CNC (13 iunie 2013), acesta s-ar fi aflat în abuz de serviciu continuat cu consecințe deosebit de grave pentru a nu fi încercat să recupereze creditul acordat producției filmului (care, între timp, fusese predat la CNC!) – credit care, pe acest motiv, ar fi devenit „folos necuvenit” obținut de Șerbănescu pentru producători!!!
În realitate, banii, care fuseseră livrați în tranșe pe măsură ce producția avansa, nu mai erau demult în posesia producătorilor, îi cheltuiseră pe producția filmului, iar filmul realizat fusese depus și intrase în exploatare. Banii se aflau în onorariile regizorului, scenaristului, interpreților, echipei de filmare, în costurile aparatelor, consumului de electricitate, deplasărilor și închirierea locurilor de filmare, hotelurilor unde au fost cazați etc. Toate cu bonuri și facturi. Cu toate acestea, împotriva oricărui bun simț, DNA a instituit sechestru asigurator pe bunurile lui Șerbănescu.
Toate cele de mai-sus – plus martorii, care toți 25 au dizolvat direct sau indirect narativele DNA, au fost introduse de judecătorul Vlad Andriescu, de la Tribunalul București, în motivația/analiza/raționamentul care l-au condus la achitarea pe fapta nu există.
Însă făcând abstracție de toate acestea și făcând abstracție de propriul Apel scris, procurorul DNA, s-a dedat la alt tertip/abuz de cea mai joasă speță, cerând oral, la prima înfățișare de la Curtea de Apel, retrimiterea dosarului înapoi la judecată, în tribunal, pe motiv de așa-zisă „motivație insuficientă” a sentinței pe fond. Deși această cerere, pe de o parte, nu poate fi fondată, neexistând niciun articol în Codul de procedură penală care să includă „motivația insuficientă” ca temei pentru retrimiterea din Apel înapoi la tribunal. Iar pe de altă parte, speța penală la adresa lui Eugen Șerbănescu fiind, cum spuneam, în prescriere, procesul penal încetează de drept și, deci, retrimiterea în alt proces penal este inadmisibilă.
În ultimul cuvânt, adresându-se completului de judecată format din judecătoarea Corina Ciobanu, președintă, și judecătorul Victor Horia Constantinescu, Eugen Șerbănescu a spus: „Aceste filme au primit premii și mențiuni la festivaluri internaționale. Filmul Eu când vreau să fluier, fluier a fost premiat cu Ursul de Argint la Berlin, dar este considerat de Parchet prejudiciu de un milion de lei. Care mi se impută mie. Despre ce vorbim aici? Este inadmisibil acest abuz care se petrece de 9 ani de zile. În care nu există probatoriu, nu există încălcarea legii, nu există prejudiciu și totuși continuă această mascaradă! În probatoriu nu există nicio probă, una singură, care să mă incrimineze pe mine și să dea dreptate Procuraturii. Nu există înscrisuri, nu există înregistrări, nu există denunțuri, nu există nimic. A fost Curtea de Conturi de mai multe ori în control la CNC și nu a găsit niciun prejudiciu. Auditorul intern nu a găsit niciun prejudiciu. Avem de a face cu unconstruct penal fabulatoriu de la a A la Z. Poate fi luat în discuție Apelul când încearcă să vă mistifice?” Președinta l-a întrerupt, spunându-i că înțelege că inculpatul se consideră nevinovat, dar nu asta se discută. „Dar sunt nevinovat – nu „mă consider” nevinovat – sunt nevinovat prin sentința de achitare a Tribunalului București.”, a reiterat Eugen Șerbănescu. Considerați normal ca eu să o iau de la capăt încă 2 ani jumătate?”
Cauza a rămas în pronunțare. Dacă se demonstrează că hotărârea judecătoarei – de a refuza să ia în dezbatere cererile din apelul scris, alegând să judece doar cererea orală a Parchetului de retrimitere a Dosarului spre rejudecare – este, de fapt, o antepronunțare mascată, ar fi grav. Vrem să credem că abuzurile halucinante ale DNA în această cauză nu se continuă și la Curtea de Apel.
Nu este un secret pentru nimeni că judecătoarea Corina Ciobanu se numără printre semnatarii scrisorii de susținere a judecătoarei Moroșanu, care a criticat fățiș conducerea CAB, dând prevalență narativelor Recorder, considerate de mulți actanți în Justiție ca o formă mascată de pledoarie de reinstaurare a prezumției de vinovăție căreia – după cum s-a dovedit prin atâtea achitări definitive – DNA i s-a subsumat de multe ori. Fără îndoială că, dacă abuzurile pe acest caz continuă, aceste întrebări sunt de natură a fi analizate atât pe plan intern (CSM, Justiție), cât și pe plan european, la CEDO.
Dacă, prin absurd, instanța hotărăște că judecătorul de la tribunal a motivat „insuficient”, ce vină are intimatul? De ce să fie el obligat să reia calvarul unui nou
proces? Eugen Șerbănescu are peste 70 de ani. E posibil să aibă altceva de făcut decât să-și petreacă restul vieții angrenându-se în bătaia de joc a autorităților române. Cum i-ar sta României să fie încă o dată condamnată la CEDO din cauza nesăbuinței sau conivenței judecători-procurori? Și cine plătește? Din moment ce, în România secolului 21, niciun magistrat nu plătește pentru greșelile comise, de ce să plătească bugetul de stat? De ce să plătească toți contribuabilii greșelile din interiorul unei profesii? Tocmai lipsa de consecințe financiare – neparticularizate la cei responsabili – este o autentică invitație la abuzurile de genul celui la care este supus fostul redactor-șef adjunct la România liberă.
