Bolo șantajează CCR

Premierul Ilie Bolojan a trimis, azi dimineață, o scrisoare către Curtea Constituțională, prin care le solicită judecătorilor să urgenteze decizia privind legea care reduce pensiile magistraților și crește vîrsta de pensionare. Bolojan spune că trebuie urgentată decizia privind pensiile magistraților, altfel România riscă să piardă peste 230 de milioane de euro din PNRR. Fără a ne feri de vorbe mari, spunem că asistăm la cel mai grav derapaj democratic din ultima vreme, pentru că premierul României puse presiune directă și în mod public pe judecătorii CCR, indicînd că se pot face vinovați în ochii cetățenilor de pierderea unor sume de bani.

Să clarificăm din capul locului: Curtea Constituțională nu este o instituție subordonată Guvernului, nici un partener de implementare al PNRR. Rolul ei este strict constituțional: controlul de constituționalitate, nu respectarea calendarului politic sau financiar al Executivului. Cînd premierul trimite o scrisoare oficială prin care cere urgentarea unei decizii, el transmite implicit mesajul că CCR ar trebui să țină cont de interesele Guvernului, nu exclusiv de Constituție. Asta fisurează principiul separației puterilor în stat.

Invocarea pierderii a ”230 de milioane de euro din PNRR este esențială în acest caz. Nu e un detaliu tehnic, ci instrumentul de presiune. Mesajul real nu este: „Vă rugăm să decideți”, ci: ”Dacă nu decideți repede – și într-un anumit sens – consecințele vor fi grave și vor fi puse în cîrca voastră.”

Aceasta este o formă de constrîngere simbolică, incompatibilă cu independența unei curți constituționale. Judecătorii sunt puși într-o situație în care orice decizie amînată sau nefavorabilă poate fi interpretată public drept sabotaj economic. Constituționalitatea unei legi privind pensiile magistraților – subiect extrem de sensibil, cu impact direct asupra independenței justiției – nu este un exercițiu contabil. A cere CCR să se grăbească pentru că „ne presează Bruxelles-ul” înseamnă a sugera că analiza juridică profundă este un lux pe care nu ni-l mai permitem. Asta transformă Curtea din arbitru constituțional în notar al urgențelor guvernamentale.

Dacă acest tip de intervenție este acceptat azi, precedentul este devastator. Mîine, un alt premier va „recomanda” o soluție, poimîine se va invoca „stabilitatea politică”, iar ulterior „siguranța națională”. În toate regimurile iliberale, capturarea instituțiilor independente începe exact așa: nu prin ordine directe, ci prin presiuni publice, scrisori „respectuoase” și apeluri la interesul național.

Paradoxul este că legea în discuție afectează tocmai statutul magistraților, iar premierul exercită presiune asupra instituției care trebuie să le apere independența constituțională. Chiar dacă intenția ar fi una „bună”, forma este profund toxică democratic. Din această perspectivă, scrisoarea lui Ilie Bolojan nu este un gest de leadership, ci un abuz democratic soft, ambalat în limbajul responsabilității financiare.

Pentru a înțelege mai lesne demersul halucinant al lui Bolojan: să ne imaginăm că ÎCCJ trebuie să dea verdict de condamnare a unui mare afacerist român acuzat de o infracțiune severă, iar premierul trimite o scrisoare judecătorilor în care arată că eventuala trimitere după gratii a acuzatului riscă să trimită în șomaj sute de angajați de la companiile acestuia și să afecteze bugetul statului prin neîncasarea taxelor și impozitelor de la respectivele companii. Cum ar fi?

Nu contează dacă CCR va ceda sau nu: simplul fapt că un premier își permite să pună presiune pe CCR reprezintă deja o încălcare a spiritului Constituției, dacă nu a literei ei, și e un motiv suficient pentru ca lui Bolojan să i se solicite neîntîrziat demisia. (de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics)