de Andrei Bădin
Înainte de 1989 citeam fascinat „Jurnalul de la Păltiniș” al lui Gabriel Liiceanu. Și „Minima Moralia” a lui Andrei Pleșu. Doi oameni care păreau că au un „bagaj intelectual”. Dar in istorie s-a mai dovedit că oamenii inteligenți au fost cei mai buni colaboraționiști ai sistemului. Lista e lungă la români: de la Sadoveanu la Arghezi.
Gabriel Liiceanu s-a dovedit in ultimii ani un Vadim Tudor și Adrian Păunescu la pătrat in recitalul pupatului in fund la conducători. Nici un fund nu a scăpat. De la „slujirea” Monicăi Macovei, la zeul Băse, genialul Iohannis și, mai nou, Bolojan. Mai era și Nicușor in schemă, dar banii sunt la Guvern, așa că Bolo e mult mai interesant. „Maestrul” Liiceanu întotdeauna și-a văzut interesul personal. Ceea ce nu e neapărat condamnabil, dar penibilul e suprem…Nici măcar Vadim sau Păunescu nu l-au comparat pe Ceaușescu cu Kogălniceanu sau Moise….
Ceea ce observ e ruperea lui Andrei Pleșu de Gabriel Liiceanu. Pleșu a mai făcut și el gesturi de pupare, dar nu a fost niciodată un Liiceanu, Vadim, Păunescu într-unul singur. A luat in cap scrumierele de la Băse, a mai mâncat o friptură bună, a mai băut un șpriț, dar a vizionat lejer filmul in care Liiceanu se lăuda cu ce creme se dă după duș si ce mașina scumpă conduce. Pleșu nu se bagă in penibilul lui Liiceanu. Pare mai inteligent!
Unii ar zice diferență de caracter. Și de mentalitate, aș adăuga eu. Dar uite așa a avut loc despărțirea istorică intre Pleșu și Liiceanu. Minima Moralia!
