articol semnat de Fiodor Lukianov, directorul științific al Fundației pentru Dezvoltare și Sprijin al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”, în revista ”Rusia în politica globală”

Poate părea că anvergura evenimentului din Alaska (inclusiv încălzirea incredibilă din ajun și atenția fără precedent acordată pe toată durata derulării lui) a depășit semnificativ rezultatul acestuia. Exprimându-ne în limbajul lui Trump, acord nu este, iar faptul că discuțiile s-au purtat în spatele ușilor închise nu ne permite să evaluăm cât de fructuoase au fost. Este greu să contrazici acest lucru, dar este mai degrabă un plus. În mediul informațional actual, deschiderea face imposibilă diplomația normală, transformând totul într-o bacanală de speculații exaltate.

Revenirea la diplomația deplină reprezintă, poate, principalul rezultat al întâlnirii. Diferența dintre o adevărată mare diplomație și surogatele ei constă în absența unui final predeterminat. S-ar părea că acest lucru este de la sine înțeles. Pentru asta se și organizează negocieri, pentru a ajunge la un compromis reciproc acceptabil, pe baza concesiilor venite din partea tuturor participanților. În practică însă, acest lucru a devenit o raritate după încheierea Războiului Rece, cel puțin în ceea ce privește conflictele mari și semnificative. S-a crezut că există un rezultat „corect” la care părțile trebuie să ajungă. Un rezultat stabilit de modul în care principalele țări occidentale își imaginau adevărul. Cel mai ilustrativ exemplu este Iugoslavia, în diferite etape ale dezintegrării sale. S-a încercat folosirea acelorași tipare în Siria, pot fi găsite și alte exemple.

În sine, acest lucru nu înseamnă neapărat o intenție răuvoitoare, dar o astfel de abordare a pornit de la prezența, în conflict, unei părți corecte și a unei părți vinovate. Soluționarea trebuie să fie în favoarea celei corecte, iar părții vinovate i se permite atenuarea condițiilor, dar nimic mai mult. Este clar că vinovăția și absența acesteia se determinau pe baza ideilor specifice ordinii mondiale liberale. Alte interpretări nu erau acceptate.

Oponenții dialogului ruso-american sunt acum cei mai șocați de faptul că acesta are loc fără a fixa „vinovăția” Rusiei.

De fapt, declarația revoluționară a fost făcută în timpul întâlnirii dintre Trump și Zelenski de la Casa Albă, la sfârșitul lunii februarie. Întrebat de un jurnalist dacă susține Ucraina, președintele american a spus că nu susține pe nimeni, cu excepția păcii, și acționează doar ca mediator. Acest lucru a însemnat o întoarcere de 180 de grade față de întreaga politică americană din lungii ani anteriori, când nimeni dintre oficiali nu putea afirma că America nu susține Ucraina. Din acel moment, a început numărătoarea inversă a unei noi etape.

Mulți au explicat acest lucru prin antipatia personală a lui Trump față de Zelenski, prin proasta dispoziție a excentricului proprietar al Biroului Oval, print-o confluență de circumstanțe și așa mai departe. Dar cei mai înfocați susținători ai președintelui republican au afirmat însă: asta și este întruchiparea principiului „America înainte de toate”. Dintr-o serie de motive, Washingtonul vrea să pună capăt acestui conflict, de care Statele Unite nu au nevoie, iar atingerea acestui obiectiv este mai importantă decât a stabili cine are dreptate, cine greșește și care sunt rațiunile confruntării.

Etapa procesului de soluționare începută la Anchorage este continuarea aceleiași logici. Fie ca cei interesați să sape până la evaluări morale și juridice, președintele SUA are nevoie de un rezultat: încetarea ostilităților militare. Se pare că a ajuns la o concluzie: să obțină ceea ce-și dorește conclucrând cu omologii ruși. Nu doar pentru că ține în mâinile lui instrumente importante, dar și pentru că el propune o cale care, pentru Trump, pare mult mai realistă în condițiile în care este imposibil să obligi Moscova să facă ceva. Iar aceasta din urmă nu pare să se îndoiască, deși este clar, că Washingtonul are posibilitatea de a înrăutăți situația economică a Rusiei. Dar și această posibilitate are limite.

Liderul de la Casa Albă se ghidează nu după imperative valorice sau preferințe personale, ci doar după ceea ce înțelege prin pragmatism. Parte a acestei abordări: el poate pune presiune pe Ucraina, obligând-o să facă ceva, dar nu și pe Rusia. Așa ceva președintele SUA nu va spune niciodată în mod direct, va amenința toate părțile cu pedepse pentru absența unui acord. Dar în declarațiile lui, această idee se întrevede indirect.

În ce măsură este el capabil, în realitate, să constrângă Kievul să facă concesii serioase, rămâne o întrebare deschisă. Washingtonul are suficiente pârghii de influență, dar nu este deloc simplu să le folosească direct și să obțină imediat efectul dorit.

Raționamentele preferate de presa occidentală, preluate parțial și la noi, se concentrează în principal pe întrebarea cine a câștigat și cine a pierdut această rundă. Cel mai răspândit răspuns este că Putin a câștigat, și așa consideră nu doar fanii, dar și răuvoitorii președintelui rus. Într-adevăr, agenda summitului, cel puțin din câte putem noi judeca după semnalele publice, a fost croită după tiparele părții ruse.

Principala schimbare: Trump a recunoscut corectă părerea interlocutorului, conform căreia o soluție durabilă de pace este mai importantă decât un armistițiu temporar. Din punctul de vedere al aliaților Ucrainei, asta este trădare. Dar nu pot face nimic, Europa în general s-a trezit departe de joc.

Dacă Trump dorește o soluție durabilă pe termen lung, indiferent cine o propune, fie și Rusia, probabil că, în spatele ușilor închise, s-a discutat cum să se obțină așa ceva. Iar după un timp, poate destul de repede, vom vedea noi pași în direcția corespunzătoare. După vizita lui Putin în Alaska, mingea, cum le place să spună în presa occidentală, a zburat în direcția lui Zelenski, care pornește grăbit spre Washington. Trump este gata să așeze responsabilitatea luării unor decizii dificile pe umerii vizitatorul ucrainean. Dacă acesta refuză, cea care va avea cel mai mult de suferit de pe urma unei astfel de decizii va fi Ucraina. Pentru că, atunci, Trump are un motiv să se distanțeze de ajutorul tehnico-militar și material acordat Kievului. Europa însă, pare să se fi împăcat cu faptul că, fără Statele Unite, nu va putea suporta povara ucraineană. După acest summit, în Lumea Veche retorica a slăbit, iar febrilitatea întâlnirilor în derulare și planificate este ilustrativă.

După Alaska, nu a apărut nicio garanție a unei soluționări rapide. Eșecurile nu sunt doar posibile, sunt inevitabile, prea complicată este problema, iar rezultatul nu este predeterminat. Dar și caracterul președintelui american este supus oscilațiilor. Dar s-a intrat într-o etapă calitativ diferită, care, probabil, ar putea fi definită drept căutarea pragmatică a unei ieșiri. Va fi nevoie de o perspectivă foarte creativă și nemărginită, precum și de o dezvoltare convingătoare și rapidă a realizărilor obținute pe front de Forțelor Armate ale Rusiei, pe care chiar și adversarii încep acum să le recunoască. Atunci va intra în funcțiune marea diplomație.

Dar este evident că gheața s-a spart. Se aude trosnetul ghețarilor care se rup.