Franţa şi Italia, economii mari din miezul zonei euro, acumulează datorii, cresc anemic, nu creează locuri de muncă şi îşi pierd din competitivitate în faţa unor puteri precum Germania şi SUA. Tot aici, clasa politică nu are curajul să facă rapid ajustările necesare, scrie Ziarul Financiar.
COMENTARIU ZF:
Problemele acestor ţări sunt structurale şi nu derivă din criza datoriilor suverane din zona euro. Franţa şi Italia ar putea deveni noi focare de criză financiară, scrie în Financial Times australianul Satyajit Das, fost bancher cu o experienţă de 35 de ani pe pieţele financiare.
Reducerea preţurilor energiei împreună cu ieftinirea finanţării şi deprecierea euro – prin eforturile Băncii Centrale Europene – nu pot ascunde la nesfârşit problemele profunde rămase nerezolvate ale acestor state, continuă Das.
Datoria totală din economia reală italiană (datoria guvernului plus cea a gospodăriilor şi firmelor) este echivalentă cu aproximativ 259% din PIB şi cu 50 de puncte procentuale mai mare decât în 2007. În cazul Franţei, indicatorul echivalent este de 280% din PIB şi cu 66 de puncte procentuale mai mare faţă de 2007. Aceste datorii nu iau în calcul sistemele subfinanţate de pensii, obligaţiile sistemelor de sănătate şi angajamentele asumate prin programele de bailout ale zonei euro.
Italia are un deficit bugetar de 2,9% din PIB. Datoria guvernului este de 2.100 de miliarde de euro, sau 132% din PIB. Datoria publică franceză este puţin mai sus de 2.000 de miliarde de euro, sau 95% din PIB. Deficitul bugetar francez este de 4,2% din PIB. Bugetul Franţei nu a fost pe echilibru în niciun an din 1974 până în prezent.
Economia italiană s-a micşorat cu 10% din 2007, perioadă în care a trecut printr-o triplă recesiune. Rata şomajului din Italia depăşeşte 12%, iar şomajul din rândul tinerilor este de aproximativ 44%. Creşterea PIB-ului francez este anemică. Aici, şomajul urcă mai sus de 10%, iar cel din rândul tinerilor la peste 25%.
Comerţul evoluează fără vitalitate.Surplusul de cont curent de 1,9% din PIB al Italiei reflectă mai degrabă deteriorarea economiei interne decât puterea exporturilor. Deficitul de cont curent de 0,9% al Franţei reflectă reducerea cotei pe care această ţară o are pe piaţa mondială a exporturilor.
Problemele Italiei şi Franţei sunt structurale şi nu pot fi atribuite crizei datoriilor din zona euro. Salariile mari, pieţele inflexibile ale muncii, beneficiile sociale generoase, sectoarele publice mari şi practicile comerciale restrictive sunt toate probleme majore.
În clasamentul competitivităţii al Forumului Economic Mondial, Italia şi Franţa se situează pe locurile 49 şi 23, cu mult în spatele Germaniei (loc 4) şi Marii Britanii (loc 10). În analizele Băncii Mondiale, Italia şi Franţa stau pe locurile 56 şi 31 în ceea ce priveşte uşurinţa de a face afaceri. Transparency International plasează Italia pe poziţia 69 dintr-un total de 175 de state la capitolul percepţia corupţiei, în apropierea României, Greciei şi Bulgariei.
Lipsa de competitivitate este exacerbată de moneda unică. Italia şi Franţa s-au confruntat cu o monedă supraevaluată cu 15-25% până la declinul recent al euro. Lipsite de posibilitatea deprecierii lirei şi francului pentru îmbunătăţirea competitivităţii la nivel internaţional, ambele state s-au bazat din ce în ce mai mult pe cheltuieli publice finanţate din datorii pentru menţinerea activităţii economice şi a standardelor de viaţă.
Progresul reformelor structurale este lent. Indiferent dacă economia merge sau nu, reformele sunt adesea puse în aşteptare, considerându-se că nu este momentul potrivit. O antipatie profundă faţă de pieţe şi de lumea de business împiedică schimbările.
S-ar putea ca Franţa şi Italia să nu poată evita o criză financiară. Economia reală ar trebui să crească de peste două ori mai rapid decât ritmurile proiectate pentru ca datoriile să se stabilizeze şi să se reducă. Altfel, va fi nevoie de reduceri mari ale deficiturilor bugetare pentru ca datoriile să scadă.
Economii şi inflaţii slabe nu vor face decât să ducă datoriile la niveluri critice.
Preşedintele francez François Mitterrand credea că “timpul are nevoie de timp pentru a-şi face treaba”. Însă în ultimii 15-20 de ani Italia şi Franţa au promis reforme vitale. Din nefericire, aceste ţări rămân fără timp, ceea ce va avea consecinţe grave asupra lor, asupra proiectului european şi pieţelor.