de Adriana Stoicescu, judecător
Ceea ce se întâmplă, de mai bine de 30 de ani, cu dascălii din România, se numeşte crimă.
Pentru că noi ucidem însăşi ideea de educaţie, nu doar destinele dascălilor şi, implicit, ale copiilor.
Nu cred că există clasă politică, în lumea asta, care să urască dăscălimea aşa cum o face politichia românească.
Şi ăsta nu este altceva decât simptomul urii nemascate faţă de carte şi educaţie.
Faţă de cultură.
Nu e doar consecinţa faptului că, probabil, imensa majoritate a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă.
E oglinda unei mentalităţi insinuate încet, dar sigur, în mentalul colectiv: şcoala e inutilă, important e să ştii să faci bani şi să fii şmecher.
Niciun alt sector al societăţii româneşti nu a fost batjocorit, umilit, marginalizat, aşa cum s-a întâmplat cu învăţământul.
Nu există breaslă profesională supusă atâtor privaţiuni, experimente şi palme răsunătoare cum sunt dascălii.
În niciun alt domeniu, parcă, nu s-au perindat atâţia nepricepuţi, care să mai dea o “pălitură de osândă” educaţiei.
Când frânele au fost preluate de profesionişti, au apărut, de prin lanul de lavandă sau rapiţă, dudui agramate şi preţioase, care s-au înşurubat rapid în înaltele scaune şi au distrus tot ce mai era de distrus, la comandă politică.
În ritmul în care ne batem joc de dascăli şi de şcoală, vom deveni un popor gângav, incapabil să silabisească un cuvânt cu mai mult de trei silabe.
Ne vor preda limba română Guţă, matematica Jador, dar doar o jumătate de oră pe lună, să nu ne stresăm.
În rest, competenţe digitale, la greu.
Apoi, cu roboţii în frunte, vom mărşălui direct spre gropile comune pregătite de marii lideri ai lumii.
Primul popor care va dispărea vom fi noi, cu toată Grădina Maicii Domnului cu tot.
Căci nici măcar Dumnezeu nu mai poate face ceva cu noi şi atracţia noastră patologică pentru prostie….
