UN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
Un studiu recent realizat de cercetătorul Daniel David reia cu măsurători noi concluziile lui Rădulescu Motru din ”psihologia poporului român”. Cauzele rămân însă la fel de puţin investigate.
Se vorbeşte mult despre patologiile puterii. O fac mai cu seamă conservatorii, căci, pentru stânga, puterea este ea însăşi, la limită, o patologie a societăţii. Nu se vorbeşte, în schimb, niciodată despre patologia lipsei de putere sau altfel spus despre bolile la care se expun aceia care au fost, în mod cronic, lipsiţi de exerciţiul puterii. De exemplu, românii au în Evul Mediu conducători cumani, slavi şi unguri, iar apoi sunt supuşi turcilor, primesc guvernatori din Fanar sau, în epoca protectoratului rusesc, de la Petrograd. În fine, monarhia a instalat un principe dintr-o casă domnitoare europeană. Putem presupune că o atât de îndelungată privare de la exerciţiul puterii nu putea trece fără urme.
Subiectul psihologiei colective este astăzi relativ discreditat, dar cu toate acestea a fost popularizat intens un studiu recent al unui cercetător de la Cluj, Daniel David, care, pornind pe urmele lui Drăghicescu şi Rădulescu-Motru realizează, un tablou amplu al profilului psihologic al poporului român (Hotnews, 30 martie 2015).
Ca întotdeauna, problema acestor studii nu este analiza detaliilor şi verificarea măsurătorilor, ci discuţia asupra posibilităţii de existenţă a unei psihologii colective. Ideologia individualismului liberal neagă orice formă de generalizare, de teamă să nu se ajungă la stereotipii negative. Orice generalizare riscă să fie denunţată rapid ca stereotip discriminator. Aşa se face că, în ultima jumătate de secol, studiile de psihologie colectivă s-au transformat în studii imagologice, care au avantajul politic că pun toate constatările pe seama unor percepţii subiective. Daniel David sfidează însă modele şi revine cu un studiu despre ”psihologia românilor” în care vrobeşte despre cinism, scepticism, gregaritate , neîncrederea în oameni şamd. Autorul admite că n-a adus nimic nou faţă de înaintaşii săi, dar pretinde că a produs, în schimb, dovezi solide pentru multe dintre intuiţiile schiţate abia de predecesorii săi.
Nu intrăm în miezul discuţiei, dar dacă admitem că e posibil să trasăm psihologia unei comunităţi istorice, atunci n-ar trebui să excludem ipoteza că unele din trăsăturile acestea pe care le resimţim în mod negativ, ca pe nişte carenţe sau excese de un anumit fel, s-ar putea explica prin patologia lipsei de putere.
Dacă puterea corupe, lipsa cronică de putere ar putea corupe la rândul ei. Ideea nu îmi aparţine pe de-a-ntregul. Într-o carte de la sfârşitul secolului trecut, americanul de origine germană Eric Hoffer, scria că ”puterea corupe pe câţiva, în timp ce slăbiciunea corupe pe mulţi”. Hoffer trata însă subiectul pe plan social, vorbind de psihologia săracilor şi nedreptăţiţilor care riscă să devină răi, suspicioşi şi intoleranţi. În esenţă, Hoffer analiza ravagiile pe care le face resentimentul social. În cazul nostru e vorba însă de urmările pe care le poate lăsa condiţia unei comunităţi care, timp de secole, nu s-a guvernat singură, care nu a dezvoltat nici cultura conducerii şi nici psihologia asociată puterii.
Daniel David remarca printre altele cinismul, scepticismul, neîncrederea în oameni şi inaderenţa la reguli. Urmând firul nostru ne putem întreba ce psihologie poate să aibă o comunitate care nu are responsabilitatea propriei guvernări sau, cu alte cuvinte, care nu e în măsură să-şi traseze singură limitele. Dacă puterea atrage după sine mania grandorii şi supradimensionarea propriei responsabilităţi, absenţa puterii provoacă lipsa răspunderii. Dar acesta este doar începutul. Cel privat prea mult timp de putere devine, prin natura lui, suspicios şi neîncrezător, cârcotaş şi nemulţumit din principiu. Nemaipercepând nici un adevăr al puterii (unul asociat cu responsabilitatea), devine cinic şi interpretează totul ca pe o expresie a arbitrariului şi abuzului. Pasivitatea civică, cinismul, zeflemeaua, spiritul mereu batjocoritor – dar lipsit de o contestaţie radicală – pe care le-am remarcat mereu la români în ultimele decenii, par să fie veritabile patologii ale lipsei de putere. Slăbiciunea, cum spune Hoffer, îşi are şi ea tarele ei.
Desigur ne putem întreba ce relevanţă ar putea să aibă asemenea observaţii. Puterea este astăzi ceva împărţit, iar crearea Uniunii Europene a limitat şi mai mult spaţiul de exercitare a puterii. Totuşi rămâne un spaţiu larg de subsidiaritate pe plan naţional şi pe plan local care nu este bine folosit poate şi din pricina acestor istorice inaptitudini. În fine, daca reflectăm asupra acestor slăbiciuni vom reuşi poate să le şi tratăm.