UN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE SEMNAT DE HORAȚIU PEPINE:
Există totuşi o contradicţie în stilul de comunicare al preşedintelui Iohannis şi care, din păcate, alimentează criticile tot mai persistente.
În bilanţul său la împlinirea a 100 de zile, preşedintele Klaus Iohannis a explicat din nou de ce nu se grăbeşte să se amestece în disputele zilei şi de ce păstrează o anumită rezervă. În esenţă, răspunsul poate fi rezumat prin două fraze: ”Să ne vedem fiecare de treabă” şi ”Preocuparea mea este să fac ceea ce am spus că fac”. Or, pe durata întregii campanii electorale, Klaus Iohannis tocmai acest lucru promisese: să rămână în limitele stricte ale Constituţiei, să adopte o poziţie sobră şi echidistantă, urmând cu răbdare şi perseverenţă ideile sale de reformă.
Cu toate acestea lumea nu a fost deplin mulţumită. Oamenii obişnuiţi cu ”reacţia rapidă” a lui Traian Băsescu continuă să manifeste o vădită fustrare. În opinia lor, acţiunea instituţională nu ar exclude o promptă intervenţie mediatică. Postările de pe facebook, deşi corecte, ar fi întârziate, ceea ce le scade, dacă nu anulează, valoarea. Până şi ambasadele, au mai arătat alţii, reacţionaseră înaintea preşedintelui. În fine, mai sunt şi aceia care deplâng austeritatea stilului, preferând mai multă incisivitate, culoare şi efervescenţă polemică, dar chiar şi ei par preocupaţi, în primul rând, de promptitudine.
E clar că undeva există o mare nepotrivire. Impresia creată este că nici criticii preşedintelui nu înţeleg bine ce-i reproşează, nici preşedintele nu înţelege până la capăt ce i se impută. E adevărat că foştii admiratori ai lui Traian Băsescu ar prefera o acţiune autoritară şi lipsită de respect faţă de forme, dar totuşi ceea ce îi reproşează lui Klaus Iohannis pare a fi, în primul rând, faptul că ignoră sentimentul urgenţei. Şi nu vorbim despre urgenţă în sens constituţional (”stare de urgenţă”, ”ordonanţă de urgenţă”), ci în sens pur temporal.
Televiziunea este prima care a declanşat această cursă frenetică pentru actualitate, reuşind să realizeze transmisiuni ale unor evenimente neprogramate şi aflate în curs de desfăşurare. Am văzut nu doar Revoluţia „în direct”, dar si prăbuşirea „în direct” a Turnurilor Gemene. Iar Internetul a depăşit televiziunea, transformând media într-un martor ubicuu şi simultan cu toate evenimentele.
Or, reacţia politică rapidă nu este preocupată de conţinut în primul rând, ci de viteză, ea caută, altfel spus, să se înscrie în ritmul mediatic, devenind ea însăşi ubicuă şi simultană. De aici, succesul tweet-ului, care pare să dea măsura profesionalismului în politică. Eşti bun dacă eşti prompt şi mai ales dacă eşti primul, căci al doilea pare deja ezitant. Dacă nu reacţionezi primul după comiterea unui atentat înseamnă că, în secret, eşti măcinat de îndoieli şi paralizat de raţionamente tulburi. Viteza dă măsura autenticităţii unui sentiment politic, sugerând claritate.
Aceasta este lumea în care trăim şi este evident că politicianul nu mai este un om de reflecţie, ci unul de reacţie rapidă. Nici reflecţia, nici fraza elaborată după norma conservatoare a politeţii nu mai fac două parale într-o lume a tweet-ului instantaneu.
Dar modul acesta de a face politică înstrăinează politica de terenul ei propriu. Politica are ierarhii exprimate prin instituţii (preşedintele e şeful statului, comandant al forţelor armate, prezidează şedinţele guvernului la care participă etc), în timp ce noul stil impune ierarhii mediatico-temporale, impuse de sentimentul tiranic al unei permanente urgenţe. Aşa, după cum putem înţelege, preşedintele Klaus Iohannis se încăpăţânează să conserve ierarhia tradiţională a instituţiilor, care face ca un lucru să fie important pentru că a fost rostit de preşedinte, indiferent când l-a rostit. Iar criticii săi, chiar fără să înţeleagă pe deplin ce spun, consideră că un lucru e important dacă a fost rostit primul, înaintea altora, indiferent cine l-a rostit. Faptul că preşedintele a rostit un mesaj după alţii, ar scădea importanţa mesajului. Nu autoritatea preşedintelui de republică ar prevala, ci, ca în media, întâietatea temporală.
În acest context, conservatorismul preşedintelui Iohannis este salutar. Am văzut cum în televiziune un breaking news, complet ignorabil ca semnificaţie, întrerupe o discuţie filosofică dintre doi intelectuali cu discurs aşezat, ca şi cum ceea ce spuneau ei ar fi pălit în faţa urgenţei. Or, politica tinde să se transforme, la rândul ei, într-un mare ecran, în care viaţa bine cumpănită a instituţiilor, cu ritmul lor propriu, este ”spartă” cu o frecvenţă tot mai mare, până la vertij, de câte o ”reacţie rapidă” impusă de un iluzoriu sentiment al urgenţei.
Există totuşi o contradicţie în stilul de comunicare al preşedintelui şi care, din păcate, alimentează aceste critici persistente: faptul că se exprimă preponderent pe facebook. Stilul tradiţionalist, pe care şi noi îl preferăm şi care acordă instituţiilor întreaga lor importanţă, ar pretinde ca preşedintele sau, după caz, purtătorul său de cuvânt să comunice mai ales în cadrul conferinţelor de presă.