de Alexandrina CERNOV, membru de onoare al Academiei Române, preluare BucPress, Cernăuți
Împuternicitul în problemele apărării limbii de stat din Ucraina, Taras Kremini, a intervenit cu o comunicare pe Facebook că începând cu data de 16 ianuarie 2022 va începe o nouă etapă de implementare a Legii Ucrainei „Despre asigurarea funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat”. Domnia sa subliniază în mod special că devine obligatorie respectarea articolului 25 al Legii care reglementează folosirea limbii de stat în mass-media. Kremini a explicat că, în corespundere cu Legea, toate periodicele din Ucraina au dreptul să apară în altă limbă decât cea de stat cu condiția că toate materialele vor fi traduse în limba ucraineană, adică va apărea în paralel, în aceeași zi, și un tiraj în limba ucraineană.
Ukrinform ne reamintește că în 14 iulie 2021 Înalta Curte Constituțională a recunoscut această Lege ca fiind constituțională. Din 16 iulie au intrat în vigoare cap. 2-6 ale art. 23 în care este reglementată folosirea limbii de stat în sferele culturii.
Avem senzația că luptăm cu morile de vânt din moment că chiar Înalta Curte Constituțională nu respectă drepturile minorităților naționale consfințite de Constituția țării. Democrație fără democrație!
Populația țării sărăcește pe zi ce trece, prețurile cresc, veniturile stagnează. Ziarele noastre tradiționale românești nu mai apar pe suport de hârtie din cauza lipsei de fonduri financiare, s-a scumpit hârtia și serviciile tipografice, deci se vor scumpi și cărțile. Ne confruntăm cu legi anacronice. Cât vom rezista?
De la 1775 nouă, bucovinenilor, ni s-au impus patru limbi de stat: germana, româna, rusa și ucraineana. Și totuși de 247 de ani mai vorbim românește, ne păstrăm tradițiile, credința. Scriem și citim românește, chiar în condițiile de luptă continuă pentru limba română. Știm să vorbim ucraineană. Dar vom continua să scriem și să citim în limba română. Chiar când ni se închid bibliotecile. Un popor cu o cultură milenară nu moare la vrerea unor politicieni incompetenți și agresivi, carieriști de meserie. Avem în memorie exemplul înaintașilor noștri.
Bătrânul boier Doxaki Hurmuzaki de la Cernauca, pe patul de moarte, ne-a îndemnat în Testamentul său: „…Deci vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea noastră, și pe tot ce aveți mai prețios și mai sfânt ca să fiți urmași demni de străbunii și părinții voștrii. Ca să vă nevoiți cu toată virtutea să apărați drepturile, religiunea și limba patriei voastre și să le lăsați urmașilor voștri într-o stare mai înfloritoare decât le-ați primit. Iar pentru binele și fericirea națiunii române să depărteze D-zeu din mijlocul românilor sămânța intrigii și a invidiei, spiritul de partid, egoismul și pofta de a domni cu stricăciunea binelui public și să le insufle spiritul armoniei, al frăției și al bunei înțelegeri între sine spre înființarea mărețului scop ce le stă înainte” („Telegraful român”, An. V, nr. 32, p.126, Sibiu, 1857, nr. 2, p. 126 și reprodus după Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuți, p. 75).
Limba, credința și istoria, „trei datorii mari și sfinte, pentru cari aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor” sunt factori identitari și au fost dintotdeauna primele obiective asupra cărora s-a îndreptat agresivitatea autorităților sovietice instaurate în nordul Bucovinei începând cu anii 1940, 1945. Din acea perioadă și până în prezent se promovează o politică consecventă de știrbire a drepturilor românilor nord-bucovineni.
Astăzi sulițele sunt îndreptate împotriva școlilor cu limba româna de predare, a publicațiilor. Trecerea treptată la limba ucraineană de predare a tuturor disciplinelor școlare, începând din clasa a cincea, este lovitura de grație asupra identității noastre.
Nu au întârziat să apară și trădătorii, care stau în poziție de drepți în fața autorităților, care îi folosesc în scopurile lor, bine cunoscute de decenii. Oare ei nu se tem de Dumnezeu?
Divizați în români și moldoveni, respectiv limba română și moldovenească, noi suntem declarați oficial în presă, radio, emisiunile TV, în lucrările de istorie, manualele de geografie și istorie din Ucraina, ocupanți. Generații de elevi au învățat după astfel de manuale. A rămas nealterată doar memoria supraviețuitorilor evenimentelor, istoria orală trăită, constituită dintr-o infinitate neorganiztă de fapte și situații, destine personale care de abia în ultimele decenii începe să fie reflectată, tot atât de dezorganizat, în articolele răzlețe ale ziariștilor, autorilor monografiilor satelor, de cele mai multe ori profesori din școlile satelor respective. Documentele descoperite în Arhivele din Ucraina (regiunea Cernăuți) și România (Arhivele din Suceava și Rădăuți, Arhivele MAE) adaugă informații care întregesc imaginea evenimentelor.
Lucrări, studii, articole publicate în diferite perioade în cărți, reviste, comunicări rostite la diferite conferințe și manifestări culturale sunt doar parțial valorificate. Sunt mărturii vrednice de încredere, ele sprijinindu-se pe dragostea pentru neamul românesc și biserica ortodoxă strămoșească promotoare a calităților spirituale ale poporului, căci multe neputințe și slăbiciuni cuprind astăzi societatea noastră post-sovietică, lovită de greutatea sângerândă a unor amintiri lăsate de străbunici și bunici, multe încă nemărturisite, ascunse în adâncul sufletului sau pierdute pentru eternitate. Trecute prin filtrul memoriei afective și a emoțiilor livrești memoriile sunt indisolubil legate de identitate, punând în discuție etica din perspectiva trecutului nu și în contextul în care puterile politice impun uitarea. Astăzi, urmărim „incapacitatea noilor generații, scria Neagu Djuvara într-un eseu despre istorie, de a-și închipui și de a înțelege evenimentele și mentalitățile dinainte de al Doilea Război Mondial”.
Pentru a trezi curiozitatea societății față de veridicitatea faptului istoric este necesar să existe o conștiință istorică, adică oamenii să fie preocupați de ceea ce s-a întâmplat în teritoriul lor, să fie dornici să cunoască consecințele evenimentelor istorice trăite de predecesorii săi. Golul informativ a permis schimbarea paradigmei istorice în mentalitatea tinerei generații. Implementarea în conștiința câtorva generații, timp de 79 de ani, doar a unor anumite fapte istorice, care să justifice manipularea politică antiromânească pătimașă a societății ucrainene din nordul Bucovinei, a contribuit esențial la procesul treptat de deznaționalizare al românilor, alături de alți factori identitari precum limba, credința și școala. Procesul de deznaționalizare al minorităților naționale promovat prin noile legi adoptate în Ucraina începând cu anul 2017 afectează în mod direct comunitatea românilor: anihilarea statutului limbii române în Ucraina prin substituirea ei, ca limbă de predare în școli cu limba de stat, ucraineana; reducerea editării ziarelor în limba română, cu vechi tradiții, din Cernăuți, precum „Zorile Bucovinei”, și înlocuirea lor cu publicații noi, puțin cunoscute în comunitate, dispariția, de facto, a ziarelor românești „Plai românesc”, „Arcașul”, „Curierul de Cernăuți”, „Neamul românesc”.
Odată cu trecerea în neființă a scriitorului și ziaristului Dumitru Covalciuc, redactor-șef, a încetat apariția Almanahului cultural-literar „Țara Fagilor”. Colaboratorii lui nu s-au învrednicit să ia asupra lor munca anevoioasă a redactării și a finanțării acestei prodigioase publicații. Revista de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”, redactată la Cernăuți cu sprijinul Institutului Cultural Român, sub conducerea doamnei conf. univ. dr. Liliana Țuroiu, designer vestimentar, a încetat să mai fie distribuită prin poștă și ajunge la Cernăuți, într-un număr foarte redus, cu mari eforturi ale membrilor redacției. Anul acesta revista „Glasul Bucovinei” nu a mai apărut din cauza instabilității administrative a Institutului Cultural Român și a situației politice din România. Motivele le cunoaștem. Nu este în competența mea să le analizez. Amintesc doar faptul că de abia la 15 noiembrie 2021 Parlamentul a votat noua conducere a Institutului. Pe fundalul acestei situații echivoce redacția revistei pe care o conduc, a hotărât să unească patru numere într-unul singur. Răspunsul Institutului (a Centrului cărții) a fost dezamăgitor: Institutul încă nu încheiase contractul cu vreo tipografie deși era deja luna decembrie. Nu este locul dar nici nu avem spațiul necesar pentru a argumenta importanța acestei reviste pentru istoria și cultura română, am în vedere nu numai aceea a Bucovinei.
Restabilirea vechilor tradiții se realizează anevoie. Ori aici, la Cernăuți, rolul presei în popularizarea materialelor istorice este inestimabilă, este unica posibilitate de a menține trează identitatea istorică a românilor nord-bucovineni. „Astăzi, ca și ieri, copleșitoarea majoritate a oamenilor de pe toate continentele și din toate culturile, scria Neagu Djuvara într-un eseu, chiar și pe treptele sociale mai înalte, e nepăsătoare față de ceea ce s-a petrecut în generațiile care au precedat”. Și această regretabilă situație este reală.
Astăzi, se duce o luptă înverșunată împotriva școlilor cu limba romană de predare. Sunt folosite toate metodele acceptabile ș inacceptabile, sunt activate persoane agramate, inconștiente de consecințele activității lor antiromânești, și români fiind, se aliniază devizelor antiromânești. Numele lor trebuie cunoscut, ca și tactica aplicată de sovietici chiar din primii ani ai instaurării lor la putere – lichidarea, ponegrirea personalităților importante ale comunității. Arma lor este calomnia. Ei nici nu înțeleg de ce nu sunt susținuți de cei care de 30 de ani buni luptă pentru identitatea națională a românilor nord-bucovineni.
Lovitura de grație, aplicată încă începând cu perioada administrației imperiale austriece și ulterior preluată de către sovietici, este îndreptată împotriva credinței strămoșești, a limbii, școlii, a istoriei. Sunt aplicate cu dibăcie aceleași principii din Principele lui Niccolò Machiavelli, conform dictonului latin Divide et impera!Administrația rusească, continuată de cea ucraineană în nordul Bucovinei, astăzi regiunea Cernăuți, aplică aceeași strategie şi tactică machiavellică ca şi administraţia habsburgică. Logica aplicării dictonului latin perseverează și în istoriografie. Astăzi, în Ucraina se scriu în paralel două istorii ale Bucovinei. Istoricii ucraineni promovează ideea că Bucovina este un străbun pământ slav, părere, deseori nesusținută și de documentele de arhivă sau memorialistică, istorie menită să justifice politica oficială a administrației ucrainene față de comunitatea românilor din regiunea Cernăuți, căreia i se refuză categoric statutul de popor băștinaș. Modelul de conviețuire a minorităților naționale, preluat de la sovietici, are o continuitate istorică instituită, încă de Austria imperială, ea funcționând și astăzi cu mult succes: folosirea trădătorilor și a persoanelor incapabile să analizeze situația reală, bucuroase că li se acordă atenție, incapabile să vadă consecințele și cărora le sunt incomode personalitățile competente.
Divide et Impera! Scopul este același, diferă doar instrumentele de realizare care sunt mult mai dure și inumane. Identitatea națională devine deranjantă, prin urmare și școala. Fără școală în limba maternă populația devine mai ușor manipulată. Prigoana școlilor cu limba română de predare din nordul Bucovinei a devenit sub administrația ucraineană și mai aspră. Se înlătura una din componentele esențiale ale identității naționale – limba, și prin limbă – conștientizarea comunității ca neam, ceea ce duce inevitabil la dezbinare.
Să ne amintim un eveniment istoric uitat de multă lume și necunoscut de tânăra generație. Bucovinenii au fost luați prin surprindere de ultimatumul sovietic din 1939 și de decizia de a evacua imediat nordul Bucovinei, teritoriu care nici măcar nu era menționat în Tratatul Molotov-Ribbentrop. Scriitorul și publicistul sucevean Cezar Straton reproduce în volumul său Basarabia și Bucovina (vol. I, 2018) atmosfera din timpul discuțiilor dintre Ribbentrop și Molotov în anul 1939: „…în anul 1939 când a venit Ribbentrop, pe atunci nu știam foarte bine geografia – spune Molotov extrem de serios –, granițele dintre state: Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Îi prezint solicitarea: granița trebuie trasată astfel încât Cernăuțiul să vină la noi. Germanii îmi spun: „Păi niciodată Cernăuțiul n-a fost la voi, a fost mereu în Austria, cum de puteți să-l cereți?” „Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicația!”. „Dar nu a fost niciodată în Rusia, a fost mereu o parte a Austriei, iar mai apoi a României”, spune ambasadorul Schulenburg. „Da, dar trebuie să-i unim pe ucraineni! Trebuie s-o rezolvăm! – Nu se poate așa. Cum așa?! Cum se numește asta… A, da… Bucovina…”. S-a învârtit neamțul, apoi: „O să raportez guvernului”. A raportat și acela (Hitler n.n.) a acceptat. Cernăuții, care nu a aparținut niciodată Rusiei, a trecut la ruși și rămâne și acum”.
Anii au trecut, astăzi puțini dintre cei ce au suportat calvarul primilor ani ai sovietizării au mai rămas în viață. Urmând testamentului bătrânului Doxaki trebuie astăzi să ne gândim și la soarta bisericilor noastre. Mai mult decât atât: nici istoricii și nici ziariștii nu au mai scris despre soarta bisericilor și a preoților din acei ani de prigoană sovietică. Tac, în mare parte, și arhivele din care cu precauție au fost sustrase materialele mai importate care reflectau aceste atrocități. Găsim în schimb declarații, cereri și mărturii ale românilor, uneori și ale ucrainenilor care au reușit să treacă în mod fraudulos, individual sau grupuri mici, nou instalata linie de frontieră. Sunt în arhivele naționale ale Sucevei și Rădăuților plângeri ale sătenilor de pe teritoriul României, aflat în apropierea graniței, cărora grănicerii sovietici, trecând linia de frontieră deja în anii ce au urmat, le confiscau bunurile: animale și grâne, după modelul aplicat în anii colectivizării forțate în teritoriile ocupate din nordul Bucovinei.
De abia în ultimii ani, timid, au început să cerceteze și acest subiect ziariștii din nordul Bucovinei și autorii monografiilor satelor.
Și dacă la atacurile consecvente împotriva liderilor comunității românești nu le-am considerat demne de dialog, nu puteam coborî la nivelul intelectual al autorilor lor, acum le-am înțes rostul. Toți cei atacați trebuiau eliminați din lupta pentru limba română, pentru școlile și bisericile noastre. Trebuia știrbită credibilitatea lor. Oare așa să fie?
