RADU BOROŞ, avocat
[R 415/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu prin telefon la Roma realizat de Emilian Blînda şi Octavian Silivestru, 5.01.1996]
” Am luat parte numai în ultima parte a procesului, care s-a desfăşurat în faţa Curţii de Casaţie. Adică, recursul ordinar împotriva sentinţei de condamnare şi cel de neconstituţionalitate a legii, de care mareşalul şi miniştrii guvernului său au fost acuzaţi.
Prin Convenţia de armistiţiu, România s-a angajat să-i pedepsească pe cei care au declarat războiul contra aliaţilor învingători şi pe cei care au comis crime de război. Pentru executarea acestui angajament, guvernul român, sub preşedinţia lui Petru Groza, a adoptat o lege care a depăşit obligaţia luată cu Convenţia de armistiţiu, pentru că în afară de declararea războiului şi crimelor de război, era creată şi crima de „cauzare a dezastrului ţării”. Ca jurist, nu am putut fi de acord cu această lege, pentru că conţinutul ei viola atât principiile fundamentale ale constituţiei în vigoare, cât şi unele din dispoziţiunile ei.
Imediat după apariţia legii, am hotărât să fac tot posibilul pentru a putea cere secţiunilor unite să-şi afirme competenţa exclusivă de a judeca actele politice ale miniştrilor şi de a anula alte dispoziţiuni de legi care violau constituţia. (.) Eram decis să iau apărarea unuia din inculpaţi, când procesul a început în faţa Curţii de Casaţie; judecarea neconstituţionalităţii ei.
La data aceea eram încă consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului. Am considerat de datoria mea să anunţ pe ministrul Savel Rădulescu, preşedintele Comisiei, de a intenta ce intenţii aveam şi să-i pun la dispoziţie demisia mea. Savel Rădulescu mi-a spus că are deja multe dificultăţi cu guvernul român, care îi reproşează interpretarea şi aplicarea juridică strictă a armistiţiului, lucru care nu plăcea Comisiei aliate de control, în care sovieticii dictau legea şi m-a rugat să nu intervin în proces.(…)
Procesul [lotului Antonescu], compus numai din foşti miniştri, a fost fixat să înceapă în primele zile ale lunii mai 1946. Mareşalul nu şi-a numit avocat. În acest caz trebuia ca Baroul să desemneze un avocat din oficiu. Cunoşteam pe Paraschivescu Bălăceanu, decanul Baroului. I-am cerut să mă numească apărător din oficiu al mareşalului. Şi-a rezervat răspunsul pentru a doua zi. Răspunsul a fost negativ. Motivarea: că la cererea ministrului de justiţie, apărarea mareşalului trebuie să o facă el – ministrul era Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu am putut asista la proces…
Desfăşurarea în faţa Tribunalului Poporului trebuia să fie autorizată şi era rezervată persoanelor din partid. Mie nu mi s-a dat autorizaţia. Am urmărit desfăşurarea procesului din relatările ziarelor. Nu-mi amintesc exact câte zile a durat procesul, cred că nu mai mult de trei. Ziarul Scânteia consacra zilnic circa două pagini relatării dezbaterilor. Nu pot şti dacă dezbaterile erau exacte. Eram hotărât să pledez neconstituţionalitatea Tribunalului Poporului de a judeca pe miniştri (…)
Am luat hotărârea să fac apărarea nu a mareşalului sau a lui Ică [Antonescu], ci a unui alt ministru a cărui apărare să o preiau deja în faza recursului ordinar. Trebuia să găsesc ministrul care să mă accepte ca apărător.
După sentinţa Tribunalului Poporului, recursul ordinar s-a desfăşurat într-o stare de debandadă ce depăşeşte orice imaginaţie! S-a desfăşurat în faţa secţiei a 2-a a Curţii, sub preşedinţia consilierului Tănăsescu. Recursul ordinar a durat o jumătate de zi. Nu ştiu câţi avocaţi au putut să ia cunoştinţă de sentinţa Tribunalului Poporului, care cred că nici nu era redactată la acea dată. După pronunţarea recursului ordinar, în debandada în care se desfăşura situaţia, neputând să văd dosarul, neputând să văd sentinţa, eram în mare încurcătură. Am văzut, însă, că în aceeaşi încurcătură se găseau toţi colegii care se interesau de proces. Am văzut că mulţi dintre avocaţii din oficiu, numiţi în faţa Tribunalului Poporului, nu se prezentau în instanţa de recurs, şi am avut impresia că fostul ministrul al Agriculturii, Mareş şi fostul ministru de Interne, Popescu, nu mai aveau reprezentanţi, adică nu aveau un apărător. Ori eu eram prieten cu fiul lui Mareş, care fusese consulul României la Bratislava puţin înainte de încheierea armistiţiului, dar care se sinucisese, şi cum cunoscusem pe fata ministrului Popescu, în casa prietenului meu, avocatul Ociocioc, un distins avocat plecat voluntar la începutul războiului şi care a fost unul dintre primii căzuţi la datorie, am hotărât să iau apărarea acestor doi miniştri.
Am profitat de debandada care exista şi m-am prezentat fără să fi luat contact cu membrii familiei sau cu cineva care să-mi dea o însărcinare oficială, aşa încât m-am prezentat în instanţă fără un mandat special, dar fără să fi putut citi sentinţa de condamnare şi nici să controlez dosarul, cu consecinţa că la începutul sentinţei nu formulasem încă nici un motiv de recurs. Eram decis să formulez numai o declaraţie de recurs pentru neconstituţionalitatea legii, cu rezerva de a depune ulterior motivele. Mulţi alţi avocaţi s-au găsit exact în situaţia mea.
Spectacolul sălii în desfăşurarea procesului trebuie reţinut în istoria justiţiei româneşti ca o mare ruşine!
Cu atât mai mare, cu cât la ora aceea consilierii Casaţiei nu fuseseră încă epuraţi, numise numai un număr redus de noi consilieri, pentru a-şi asigura majorităţi necesare în procesele politizate. Prevederea s-a dovedit inutilă şi greşită pentru că în procesele cu substrat politic vechii consilieri au fost în marea lor majoritate respectuoşi faţă de rezoluţiile guvernului. Din informaţiile culese, elementele străine corpului judiciar care făcea parte din Tribunalul Poporului, trebuia să fie desemnate de către sindicate, de alte organizaţii patriotice, alte organizaţii cu substrat politic. Am avut îndoiala că numirea acestor delegaţi de către asociaţii a fost făcută în mod legal. Am ieşit din sala de şedinţă şi m-am dus la arhiva tribunalului, care ţinea registrul asociaţiilor, am căutat şi într-adevăr, două asociaţii, care erau desemnate în lege ca asociaţii având dreptul să desemneze judecători pentru Tribunalul Poporului, nu erau legal constituite. Am cerut un ceritficat, m-am întors în şedinţă, şi când a venit rândul să pledez, am cerut anularea sentinţei tribunalului pentru Mareş şi Popescu, pe motivul că tribunalul nu era legal constituit. Am depus certificatul. Procurorul a luat imediat certificatul ca să îl controleze. Preşedintele a rezervat să se pronunţe.
Spre bucuria şi surprinderea mea, Curtea a casat, adică a anulat sentinţa împotriva lui Mareş şi a lui Popescu. Nu am putut să citesc sentinţa acestui recurs, pentru că nu se redactau imediat şi nici nu ştiu când au fost redactate, sau când au fost date publicului; nu am putut să ştiu dacă Curtea a admis recursul pe motivul dat de mine, sau pe un alt motiv.
Odată admis recursul împotriva lui Popescu şi a lui Mareş, mă găseam în aceeaşi situaţie în care m-am găsit la început, dar când s-a terminat şedinţa în faţa Curţii de Casaţie şi vroiam să ies, văd că se îndreaptă spre mine o persoană. Era figura unui om care suferea, un om care era profund îndurerat, nu mai era o figură umană. Vine la mine şi-mi spune: „Văd că nu mă recunoaşteţi!”
I-am spus: „Într-adevăr, nu vă recunosc şi vă rog să mă scuzaţi.”
Atunci el îmi spune: „Sunt fratele lui Mihai Antonescu, al lui Ică, sunt căpitanul Antonescu. Noi ne-am cunoscut, şi eu am fost coleg la şcoala militară cu fratele dumneavoastră.”
Mi-am readus aminte şi i-am spus: „Domnule, tot ce ai spus dumneata este exact şi eu mă scuz că nu te-am recunoscut.”
„Îţi spun, domnule Boroş, te rog fii bun şi ocupă-te de fratele meu. Ai văzut ce s-a întâmplat aici!”
Ce s-a întâmplat?!.. Pentru Ică Antonescu s-a prezentat ca avocat un fost magistrat militar. O persoană de ispravă şi bine intenţionată, dar cu o pregătire care nu era la înălţimea problemelor care urmau să fie dezbătute. Şi a început să citească… era o pledoarie pe care el o citea, dar care era valabilă pentru procesul de neconstituţionalitate, ori, nu era în faţa neconstituţionalităţii, a negării constituţionalităţii ci în faza recursului ordinar. Preşedintele l-a întrerupt. Cu disperare, avocatul se ruga: „Lăsaţi-mă să citesc până la sfârşit, pentru că astea mi le-a trimis clientul meu. Este un om condamnat la moarte şi mi-a spus să vi le citesc. Lăsaţi-mă să vi le citesc!” Preşedintele l-a întrerupt, pentru că de fapt preşedintele avea dreptate: nu erau motivele de recurs ordinar. Dar ceea ce a fost mai trist, a fost că mulţi avocaţi râdeau de colegul lor, de situaţia dificilă în care se găsea. I-am promis fratelui lui Ică faptul că mă voi ocupa de apărarea fratelui lui şi de fapt am început să mă pregătesc ca să formulez motivele.
Tot la sfârşitul acestui recurs ordinar, s-a apropiat de mine avocatul Stroe; şi pe avocatul Stroe îl cunoşteam. Eram adversar cu el în alte procese şi deşi adversari, aveam totuşi raporturi cordiale. Îmi spune că el are mandat din partea familiei mareşalului Antonescu ca să îl apere şi în secţiunile unite. Şi m-a întrebat dacă vreau să îl asist. Am fost bucuros de această propunere, şi din acel moment eram apărător şi pentru Ică şi pentru mareşalul Antonescu în procesul de neconstituţionalitate. Dar i-am spus lui Stroe şi am decis şi eu pentru mine să nu pledez decât un singur motiv şi anume motivul neconstituţionalităţii dispoziţiunii legii tribunalelor, care dădea o competenţă Tribunalului Poporului să judece şi actele politice ale miniştrilor.
Stroe mi-a spus că în afară de el şi de mine mai paricipă la proces şi avocatul Simionescu-Iaşi, care fusese şi el solicitat de Stroe. Era un avocat cu bună reputaţie, era un bun avocat.
Simionescu-Iaşi cu Stroe se hotărâseră să promoveze patru motive de recurs. Al meu era al cincilea motiv de recurs. Trebuie să vă spun că recursul de neconstituţionalitate a fost fixat ca termen de judecată la foarte puţine zile după terminarea recursului ordinar. Datorită intervalului scurt şi datorită numărului mare de părţi interesate, nu am reuşit să văd dosarele sau sentinţa nici în pregătirea procesului de neconstituţionalitate, aşa că totul a trebuit să îl fac bazându-mă pe cunoştinţele generale, pe faptele şi cunoştinţele care rezultau din publicaţia făcută în ziar.
A venit ziua procesului. Procesul s-a desfăşurat în sala Curţii de Casaţie, Secţia I; aula cea mai mare din Curtea de Casaţie era ticsită. Stăteau persoanele una peste cealaltă. Era impresionant spectacolul din sală! Curtea era compusă din 33 de magistraţi. Toţi erau în roba de ceremonie care era roşie şi cu mânecile şi cu gulerul de hermină. Era impresionant! Procuror al procesului era primul procuror al Curţii de Casaţie. Eu eram emoţionat şi preocupat. Eram emoţionat pentru că eram cineva care simţea româneşte… Eram preocupat pentru că nu vroiam ca pledoaria mea să alunece pe o pantă politică, nu vroiam ca să dau prilejul ca să fiu întrerupt pentru că aveam intenţiunea să fac o critică foarte severă a motivării aduse de Curtea de Casaţie când a respins alte motive de neconstituţionalitate şi în special motivul de bază, acela al revoluţiunii ca izvor de drept constituţional. Această peocupare a mea era cu atât mai mare văzând sala atât de aglomerată. Intuiam că în sală sunt elemente ale Ministerului de Interne şi ale poliţiei politice. N-am reuşit să le individualizez, dar se simţea că erau în sală.
M-a scos din încurcătură preşedintele, care probabil şi el era preocupat ca dezbaterile să nu ia o întorsătură politică, şi atuncea el a decis ca recursul mareşlului Antonescu şi al lui Ică să fie judecate ultimele şi toate celelalte să le preceadă. Am fost încântat de această soluţie, care a avut ca rezultat că în şedinţa de dimineaţă, care a durat de la 9:00 – 9:30 la 13:00 – 13:30, s-au judecat recursurile celorlaţi, iar recursul lui Antonescu – Ion şi Mihai – a fost judecat după masă, după orele 3 şi jumătate, către orele 4. În sală nu erau mai mult de treizeci – patruzeci de persoane.
După ce avocatul Simionescu şi avocatul Stroe au expus motivele lor de recurs – a fost o expunere frumoasă şi a unuia şi a celuilalt – a venit şi rândul meu, pentru că eu aveam ultimul motiv, al cincilea. (.) Am simţit că cineva mă trage de robă. M-am întors: era avocatul Simionescu-Iaşi, care îmi spune, cu o voce destul de ridicată: „Ce faci? Stai atent, pentru că nu uita că pledezi pentru un om condamnat la moarte!” Starea mea de spirit era în aşa hal, că eu am răspuns tot cu o voce ridicată: „Colega, responsabilitatea pledoariei e a mea! Responsabilitatea morală a sentinţei este a dumnealor!” Şi cu mâna arăt curtea. Mă aşteptam, după ce am pronunţat aceste cuvinte la o reacţiune din partea preşedintelui, dar nu a fost nici o reacţiune şi nici Simionescu-Iaşi nu şi-a mai permis să-mi cenzureze pledoaria, deşi după aceea am spus lucruri apăsătoare. (…)
Am terminat, şi ieşind pe stradă au început şi preocupările. Era un moment în care avocaţii erau bătuţi în tribunal dacă apărau pe unul care era judecat pentru sabotaj sau pentru o infracţiune similară. Când intrai în sala tribunalului, în locul icoanei sau în locul fotografiei regelui Mihai, era o bandă pe care era scris că justiţia este o armă în mâna poporului pentru lupta de clasă. În aceste condiţiuni vă închipuiţi starea mea sufletească, când a trebuit să analizez legalitatea unei legi în raport cu o normă constituţională care nu se respecta…
Până la ora 10 seara, acasă la mine atmosfera era foarte apăsătoare din cauza acestei preocupări. La 10 şi jumătate sună telefonul. Eram chemat de către un consilier care luase parte la dezbateri. Consilierul mi-a spus: „Te felicit pentru pledoarie! Ai făcut mare impresie asupra noastră, a tuturor!”. Era un consilier mai în vârstă.
Şi când am intrat în camera de consiliu, ne-a înjurat pe toţi şi ne-a spus: „Sunt pus în situaţia ca un tânăr – la data aceea aveam 32 de ani – să ne tragă palme în public şi să nu putem să spunem nimic!”
După ce s-a pronunţat Curtea am spus: „Cum aţi putut să pronunţaţi această hotărâre?!” Aflasem că atunci când s-a pronunţat sentinţa, din 33 de consilieri, nouă consilieri erau pentru admiterea recursului, iar restul a fost pentru respingerea lui, şi ceea ce m-a impresionat şi mai mult a fost că s-au pronunţat în favoarea recursului. Din cei nouă, majoritatea erau magistraţi tineri, nou numiţi de către regim, pentru a-şi asigura majoritatea. „…Cum?! Au fost tinerii noi cei care s-au pronunţat pentru admiterea recursului şi voi, magistraţi vechi, cu tradiţie, cu experienţă, cu reputaţie şi în pragul pensiei, nu aveţi curajul să o faceţi!” Şi atuncea mi-a spus: „Să nu crezi că noi nu am avut toată problematica! Însă în timp ce deliberam, a venit consilierul David – care atunci era secretar general la Ministerul de Justiţie – şi mi-a spus: `Dacă se respinge recursul, regele va comuta condamnarea la moarte în închisoare. Dacă se admite recursul, guvernul nu îşi ia răspunderea vieţii celor care au fost judecaţi.`”
Din sursele Palatului, mai bine zis direct de la Savel Rădulescu, care era un consilier politic al regelui, cu care am discutat problema, mi-a spus: „Domnule Boroş, regele, când a văzut că nu se propune comutarea pedepsei cu moartea, era hotărât să facă graţierea fără să întrebe guvernul. Însă pentru că asta va fi pus în conflict direct cu guvernul, a vrut să se asigure că englezii şi americanii vor interveni ca să nu-i lase pe ruşi să creeze dificultăţi, să organizeze mişcări de stradă, şi aşa mai departe… Englezii şi americanii ar fi spus: `Noi credem că ăştia trebuie să fie executaţi!`” Ăsta a fost răspunsul lor, după cum mi-a spus Savel Rădulescu.
SURSA: RADOR
„
