de Adriana Stoicescu, judecător
ACEASTA NU ESTE O POSTARE POLITICĂ!
Ruşinea de a fi creştin
A devenit ruşinos să îţi afirmi identitatea de creştin, dar absolut onorant să te identifici raton.
Sau şopârlă.
E ruşinos să îţi faci semnul Crucii dar este absolut fascinant să îţi bagi tot felul de sârme în nas şi în sfârcuri.
E penibil să citeşti şi altceva decât sfaturile de viaţă ale “influenţeriţelor” cu şcoala vieţii, singurele care te pot învăţa să fii părinte cool, bucătăreasă desăvârşită ce găteşte numai cu avocado şi cărniţă de la imprimantă, dar şi soţie modernă, care îşi ajută soţiorul să se epileze inghinal în timp ce alăptează ultimul copilaş al cuplului, ieşit prin buricul soţului, în săptămâna când era femeie.
Totul e permis în minunata lume nouă, mai puţin să fii banal de normal.
Trebuie să şochezi, să laşi oamenii cu gura căscată cu “inovaţiile” tale, adaptate progresului, cu originalitatea şi unicitatea ta, iubindu-ţi corpul de 2 kintale, în pragul infarctului şi cu un diabet insulinodependent, dar, hei, ce contează asta când creatorul de conţinut îţi spune să te iubeşti aşa cum eşti?
Poţi să faci orice, doar să nu vorbeşti despre Dumnezeu şi credinţă.
Pentru că, în acel moment, flăcările iadului modern te înghit.
Isus e demodat. E depăşit. E în antiteză cu tot ce iubesc ei, la modul modern şi upgradat, desigur.
Are un fix, Isus ăsta:
Iubirea salvează lumea. Bunătatea şi compasiunea sunt soluţia, nu cauza problemelor.
Încearcă, penibilul, să ne scoată din cap că ultimul model de Iphone este vital pentru supravieţuirea omului.
Că valoarea ne este dată de ce avem în interiorul nostru, nu de maşina bengoasă cu care o plimbă burtosul, ajuns pe cai mari şi conturi babane, pe pisi cea buzată, în timp ce mai şuteşte nişte bănuţi de la buget.
Isus este depăşit, cu pretenţiile lui de a-i hrăni pe cei flămânzi, de a le da un pahar cu apă celor însetaţi.
De a-i vedea pe cei săraci.
Oamenii nu mai au nevoie de Isus pentru că îşi sunt ei înşişi suficienţi.
A merge la biserică este ridicol.
A te ruga este ridicol.
A citi Biblia este ridicol.
A-ţi pune speranţa într-un Bărbos imaginar este ridicol.
Învierea? O poveste de prost gust.
Şi atunci, vă întreb, ce ne rămâne?
O lume fără credinţă este o lume în care mamele îşi pun copiii în pungă şi îi lasă la poarta spitalului.
Este lumea în care drogurile transformă adolescenţii în morţi umblători.
O lume în care un sfert de planetă aruncă mâncarea în timp ce restul moare de foame.
E lumea în care ne închinăm la roboţii ce ne vor elibera de “teroarea” muncii.
E lumea în care medicii vor ucide la împlinirea termenului de valabilitate a omului, pentru a-l scuti de suferinţă, singur şi neştiut de nimeni, dar, mai ales, neiubit.
E lumea în care suferinţa este duşmanul, iar plăcerea fără limite, ţelul suprem.
Până la urmă, asta înseamnă o lume fără credinţă: o lume fără iubire.
Poate sunt demodată, poate sunt ridicolă, poate sunt cum vor unii şi alţii să îmi spună….
Dar, prefer să trăiesc în Lumina asta decât în lumina lor care nu e altceva decât un imens întuneric, coafat doar.
Şi da, sunt creştin şi nu am de gând să mă dezic de această identitate.
Capisci, buni samariteni, îngrijoraţi de soarta mea?
