Generalul Surovikin va ajunge la Kiev în februarie anul viitor, scrie Newsweek. Loviturile lansate de Rusia asupra infrastructurii ucrainene au provocat daune serioase capacității de luptă a Forțelor Armate ale Ucrainei. După căderea orașului Artiomovsk (Bahmut – n.r.), rușii vor prelua inițiativa ofensivă, consideră autorii articolului, David Rundell (fost șef al Misiunii americane în Arabia Saudită) și ambasadorul Michael Gfoeller.
În primii ani ai Războiului Civil din America, președintele Abraham Lincoln a intrat în conflict limitat cu oameni pe care el încă îi considera compatrioți și cu care încerca să ajungă la o împăcare. Dar numai după trei ani de impas el s-a adresat generalului Grant, cerându-i să obțină capitularea necondiționată a inamicului. Grant, la rândul său, i-a dat mână liberă generalului William Sherman, pentru ca acesta să ”facă Georgia să urle” și să ajute la încheierea decisivă, chiar dacă sângeroasă, a războiului.
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a așteptat doar șase luni înainte de a intensifica presiunile. A fost ofensiva inițială a lui Putin. El se aștepta la o victorie rapidă, urmată de negocieri pe principalele, pentru el, probleme: controlul Rusiei asupra Crimeii, neutralitatea Ucrainei și autonomie pentru populația rusă din Donbass. Dar Putin a greșit. El nu a luat în calcul nici rezistența atât de dură din partea Ucrainei și nici masiva intervenție militară și economică din partea Occidentului. Confruntat cu noua situație, Putin și-a schimbat strategia. Acum el intenționează să-i „dea drumul generalul Sherman și să oblige Ucraina să urle”.
Luna trecută, Putin i-a încredințat generalului Serghei Surovikin comanda generală a operațiunii militare speciale a Rusiei în Ucraina. Surovikin provine din Forțele Aerospațiale avansate din punct de vedere tehnologic și a luptat pe teren în Afganistan, Cecenia și Siria, unde i se atribuie salvarea regimului Assad. Generalul a declarat public că în Ucraina nu vor exista jumătăți de măsură. În locul acestora, el a început să distrugă metodic infrastructura Ucrainei prin atacuri punctuale cu rachete de mare precizie.
Armata are nevoie de căi ferate și, așa cum Sherman a distrus sistematic drumurile care duceau la Atlanta, așa și Surovikin distruge rețelele electrice ucrainene care alimentează căile ferate ucrainene. Acest lucru a aruncat orașele ucrainene în frig și întuneric, dar Surovikin este, se pare, de acord cu generalul Sherman că „războiul înseamnă duritate, care nu poate fi atenuată”.
Rusia și-a plasat acum economia pe picior de război, a convocat rezerviști și a adunat sute de mii de militari, inclusiv persoane mobilizate și voluntari. Această armată este echipată cu cele mai moderne arme rusești și, contrar multor informații occidentale, este departe de a fi demoralizată. Pe de altă parte, Ucraina și-a epuizat deja arsenalele și este total dependentă de sprijinul militar din partea Occidentului pentru a continua ostilitățile militare. După cum a remarcat, săptămâna trecută, generalul Mark Milley, șeful Statului Major Interarme, „Ucraina a făcut tot ce a putut”.
Imediat ce roditoarele cernoziomuri ale Ucraina vor îngheța bocnă, va începe masiva ofensivă rusă. De fapt, ea a început deja la importantul nod de transport Bahmut (Artiomovsk – n.r.), devenit un fel de Verdun al Ucrainei. Ne așteptăm ca Bahmut să cadă curând și prezicem că, fără un sprijin occidental și mai mare acordat Ucrainei, Rusia va recuceri Harkovul, Hersonul și restul Donbassului până în vara anului viitor.
La fel ca întregul Occident în Vietnam, Afganistan și Irak, ne împiedicăm de încă un angajament militar inutil nouă, dar pe termen nelimitat. Soldații ucraineni sunt instruiți în Europa. Subcontractorii militari occidentali își întrețin deja tehnica militară în Ucraina și exploatează sisteme de rachete HIMARS. Americani aflați în serviciul militar activ se află acum în Ucraina pentru a supraveghea livrările de arme. Pe măsură ce ofensiva rusă ia amploare, ne așteptăm ca voci puternice să ceară ca Ucraina să primească armament mult mai performant și, într-un final, să fie trimiși pe câmpul de luptă soldați NATO pentru a apăra Ucraina. Aceste voci trebuie respinse cu fermitate din mai multe motive. Iată doar câteva dintre ele.
Generații întregi de lideri occidentali au acționat cu succes pentru a evita un conflict militar direct cu Uniunea Sovietică. Astăzi, acești lideri au recunoscut că, spre deosebire de Moscova, Occidentul nu are un interes strategic deosebit în legătură cu cine controlează Donețkul. Cu siguranță ei nu vor să riște un război nuclear de dragul Harkovului. Ucraina nu este membră a NATO, iar Alianța nu este, prin urmare, obligată să o apere. Putin nu a amenințat nici un membru NATO, dar a dat clar de înțeles că orice trupe străine care intră în Ucraina vor fi considerate forțe ale inamicului. Astfel, trimiterea de trupe NATO ar transforma „războiul nostru indirect” cu Rusia într-un război real cu cea mai mare putere nucleară din lume.
Unii au prezentat acest conflict ca pe un „joc moral” între bine și rău, dar realitatea este mult mai complicată. Ucraina nu are o democrație dezvoltată. Este un stat sărac, corupt, unipartinic, cu o cenzură drastică, unde sunt închise ziarele și partidele politice de opoziție. Înainte de faza militară a conflictului, grupurile naționaliste ucrainene de extremă dreapta, precum Batalionul ”Azov” (organizație considerată extremistă și interzisă în Rusia, n.r.InoSMi), au fost condamnate cu fermitate de Congresul SUA. Campania brutală a Kievului împotriva limbii ruse este similară politicii guvernului canadian, care încearcă să interzică limba franceză în Quebec. Proiectilele ucrainene au ucis sute de civili în Donbass, iar acum apar tot mai multe informații despre crimele de război comise de Kiev. Un gest cu adevărat moral ar fi dacă ar începe negocieri, în loc să fie prelungită suferința poporului ucrainean într-un conflict pe care este puțin probabil să îl câștige fără a risca viețile americanilor.
Pe lângă multe altele, în astfel de situații precum conflictul ucrainean, este întotdeauna posibilă o răsturnare neașteptată a evenimentelor, când tensiunile dintr-o regiune se intensifică și se revarsă în alta. Crește probabilitatea ca Teheranul să lanseze un atac armat preventiv împotriva Israelului. Regimul revoluționar din Iran se confruntă cu o revoltă populară tot mai serioasă. Noul guvern al Israelului este hotărât să nu permită Iranului să dobândească arme nucleare. Acordul nuclear se clatină și, odată cu el, se frânge și orice speranță de relaxare a sancțiunilor împotriva economiei iraniene în plină de degringoladă. Un război ar uni populația într-o luptă patriotică, ar submina capacitatea Israelului de a lovi Iranul și ar forța Occidentul să ajungă la o înțelegere în privința ridicării sancțiunilor.
Puțini sunt cei care pun la îndoială faptul că Statele Unite vor fi obligatoriu atrase în orice conflict dintre Israel și Iran. Ceea ce neliniștește este faptul că Iranul furnizează Rusiei arme pentru a acțiuni militare în Ucraina și Moscova s-ar putea simți obligată să vină în ajutorul aliaților săi de la Teheran. Tocmai din cauza unui astfel de efect de domino a început Primul Război Mondial. Cine se aștepta ca asasinarea arhiducelui austriac de către un anarhist sârb în Bosnia să ducă la moartea a mii de americani în Franța? Nu avem nevoie de o repetare a unor astfel de scenarii.
Poate ne înșelăm. Poate nu va exista o ofensivă de iarnă a rușilor sau poate că Forțele Armate ale Ucrainei vor reuși să o oprească. Dar dacă avem dreptate și dacă februarie îl va găsi pe generalul Surovikin la porțile Kievului, ar trebui să gândim cu mintea limpede și analizăm în mod sincer, ca națiune și ca alianță, gradul nostru de angajare față de Ucraina și riscurile pe care suntem dispuși să ni le asumăm pentru propria noastră securitate.
